În sistemul medical românesc actual, frica
de sancţiuni guvernează deciziile multor confraţi. Cum cei care declară cu
onestitate infecţiile nosocomiale sunt prompt sancţionaţi de direcţiile de
sănătate publică, contramăsura celorlalţi este negarea integrală a acestui
capitol. Prin aceste falsuri declarative, autorii sunt felicitaţi, premiaţi,
promovaţi, apreciaţi de forurile în drept. Asta deşi cei care declară că în
clinicile unde lucrează nu există infecţii nosocomiale sunt, dacă e să ne
exprimăm diplomatic, alături de realitate. Numai cine nu lucrează deloc
raportează infecţii intraspitaliceşti zero.
Sub aspect penal, a nu declara realitatea
sau a omite o parte din realitate se încadrează la fals intelectual (art. 321
Cod Penal): „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia
de către un funcţionar public (sau asimilat acestuia), aflat în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele
date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la unu la cinci ani“.
Cei care admit existenţa infecţiilor de
spital vin cu argumente pertinente: au o evidenţă clară a patologiilor conexe şi
izolează bolnavii în măsura în care le permite arhitectura spitalului. Pot cere
(şi chiar obţin) de la administraţiile conştiente materiale dezinfectante mai
bune. Sunt mai scumpe, dar mai eficiente. Accesul la substanţele necesare
stăpânirii fenomenului infecţios este obligatoriu. Aceşti colegi raportează
DSP-urilor statistici reale ale infecţiilor nosocomiale, solicită şi obţin mai
multe controale preventive prin compartimentele de resort ale spitalului. Adică
lucrează fără frică în sistem. Vigilenţa antimicrobiană fiind la ordinea zilei,
beneficiul material şi financiar final este cert la capitolul cost-eficienţă
pentru bolnavul spitalizat.
Afirm cu toată convingerea că această
practică este însuşită şi aplicată în secţia unde lucrez. Spre o mai bună
edificare, am constatat că trendul infecţiilor nosocomiale este uşor ascendent.
Explicaţia rezidă în creşterea afluxului de bolnavi gravi în secţie, transferaţi
din alte sectoare ale spitalului, scăderea gradului de vigilenţă antiinfecţioasă
în spital prin utilizarea unor asociaţii antibiotice inutile sau nepermise, în
paralel cu admiterea unui program de vizită a bolnavilor total nepotrivit. Ca
să nu mai adaug că unii confraţi se simt ofensaţi în momentul în care, la
vizita preanestezică, precizez necesitatea unei băi generale a pacientului,
cosmetizarea acestuia, îndepărtarea lacului de pe unghii, clisma evacuatorie,
instalarea unei sonde vezicale. Deşi apa caldă şi săpunul se află la discreţie
în spital, unii bolnavi recalcitranţi reclamă medicului curant „pretenţiile
absurde ale anestezistului“. Dar microbiologia este o ştiinţă care nu ţine cont
de orgoliile medicului. Ea îşi are propriile legi, de care nu putem face
abstracţie.
Programul de dezinfecţie a încăperilor
departamentului nostru prevede activitate specifică după un calendar riguros
elaborat, iar în afara acestui program dezinfecţia şi aseptizarea saloanelor se
fac ori de câte ori sunt necesare. Dacă se impune, se fac şi în timpul orelor
de gardă, cu toată opoziţia şi chiar revolta confraţilor de pe alte secţii:
„Iarăşi aţi virkonizat? Numai cu scopul de a nu prelua bolnavii mei?“.
Interesant, trist şi real.
Cu toate aceste precauţii, infecţia
nosocomială în secţia ATI este o realitate. Mai ales când se introduce forţat,
prin decizie administrativă, un bolnav din secţia de contagioase diagnosticat
cu o enterocolită la care s-a izolat Pseudomonas aeruginosa. În alte ţări
se dărâmă spitale pentru a anihila efectele crunte ale acestui bacil, numai la
noi se introduce piocianicul prin ordonanţă semnată de managerul unităţii. Şi
apoi ne mirăm că în terapia intensivă infecţia nosocomială e o realitate. Este
şi nu trebuie negată. Prin recunoaşterea acestui capitol infecţios, dăm dovadă
că în unitatea noastră se lucrează la vedere, nu pe ascunselea.
Dar, în general, în România, deviza zilei
este „merge şi aşa“. Cum s-ar zice, managerii aplică principiul „câinii latră,
caravana trece“. Trist, adevărat, dar în acelaşi timp periculos pentru toţi cei
implicaţi.
