După două săptămâni de vacanță, total atipică oricărui teatru
liric sau orchestră din țară și nu numai, Opera bucureșteană și-a reînceput
activitatea, apelând la vechile obiceiuri de a prezenta același titlu două seri
la rând, în parte cu distribuții diferite, fără ca originalitatea să fie o
constantă. Modul de a alege dublele și criteriile celor care se ocupă de
stagiune au rămas absconse pentru mulți dintre noi.
Cert este că reluarea operei „Traviata“, după lunile în care
producția a fost împrumutată la Philadelphia, prin intermediul regizorului Paul
Curran, s-a desfășurat prin două spectacole succesive, ceea ce ar putea explica
faptul că sala nu a fost plină, deși partitura este una dintre cele mai
îndrăgite și așteptate de către melomani. Cea de-a doua reprezentație a marcat
însă debutul absolut pe scena ONB al sopranei Diana Țugui, unanim apreciată în
țară. Apărând, în sfârșit, și la București, ea a convins publicul că vocea sa
frumoasă, impecabil pusă la punct, precum și expresivitatea deosebită, o
recomandă în topul interpretelor noastre. Încă de la intrarea pe scenă a
cucerit prin prezența elegantă și suplă, prin dezinvoltura mișcării,
construind, și în plan vocal, un personaj credibil, firesc, fără nimic
artificial sau melodramatic, profund uman și adevărat în reacții, trăiri,
frământări ori sentimente. Glasul său este sigur, cald, cu egalitate de
registre și acut strălucitor, înzestrat cu o paletă coloristică bogată și
perfect adecvată fiecărui moment; sensul conferit replicilor, alternarea
paginilor interiorizate cu izbucniri niciodată exagerate, totul s-a menținut
până la final la un nivel remarcabil, susținut permanent de implicare și
intensitate emoțională încărcată și condusă cu inteligență. Relația cu
partenerii s-a construit fluent și logic, desigur ținând seama de cerințele
regizorale, uneori cam ciudate, aducând căldură în dialogurile cu Alfredo,
prestanță și echilibru în secvențele cu Germont, integrându-se bine și în jocul
complicat din primul și al treilea act, astfel încât am aplaudat o performanță
din toate punctele de vedere, un debut pe care îl așteptam de multă vreme.
Solista Operei Române din Cluj a confirmat, și în această seară, calitatea sa
deosebită, răsplătită în toamna anului 2015 cu premiul pentru „Cel mai bun
solist“ al trecutei stagiuni, în cadrul Galei operelor naționale de la Iași.
Sper ca invitarea sa la ONB să fie începutul unei colaborări constante, pentru
că merită cu adevărat.
În celelalte roluri i-am revăzut pe soliștii „casei“, așa cum îi
știam din precedentele spectacole: tenorul Lucian Corchiș a fost un Alfredo cam
copilăros, cântând corect dar fără consistență, baritonul Iordache Basalic și-a
etalat glasul (cândva) generos, acum precaut, într-un Germont destul de nuanțat
ca atitudine și expresie, mezzosoprana Sidonia Nica – o cochetă Flora, bine
„intrată“ în rol doar în plan scenic, tenorul Andrei Lazăr a avut, în scurtele
intervenții ale lui Gaston, o voce caldă și mult mai prezentă decât cea a lui
Alfredo (aspect remarcat încă de la premieră), soprana Cristina Eremia a
rezolvat curat rolul Annina; colegii lor au completat o distribuție numeroasă
pe coordonatele unei parcurgeri conștiincioase și fade. Corul a sunat bine și
s-a mișcat din nou conform viziunii regizorale, care îi supune pe membri săi la
gesturi și unduiri lascive, chiar la dezbrăcarea tinerilor pe care fetele „îi
călăresc“ până la limita decenței. Orchestra a evoluat corect, dar fără relief,
sub bagheta lui Vlad Conta, care a condus cu o gestică lejeră, evitând
decalajele.
Și totuși a lipsit verva, strălucirea, nervul, dominând rutina
(nu aș vrea să-i spun plictiseala), singura care s-a detașat din această
platitudine rămânând Diana Țugui, nu doar pentru că se afla pentru prima oară
pe scena ONB, ci mai ales pentru că, de fiecare dată, din punct de vedere vocal
și ca mișcare este pusă la punct, urmărind conturul personajului în cele mai
mici detalii. Pentru că este o veritabilă interpretă, dăruită artei sale, așa
cum a fost, în teatre importante din țară, și Gilda, Lucia, Norina, Mimi sau
Musetta, ori Violeta Valery. Păcat că a avut parte de o „echipă“ destul de
cuminte, păcat că publicul a fost incredibil de apatic, aplauzele firave
răsunând doar când și când, recompensând abia la final, prin reacții mai
subliniate, efortul celor care s-au străduit să ofere o reprezentație
atractivă.
Sper ca la următorul „calup“ cu „Traviata“, din 29–30 ianuarie,
în aceleași „formule“, spectatorii să reacționeze altfel, mai ales că vor fi
ultimele programări ale operei în actuala stagiune. Poate că măcar la ultima
reprezentație să vină și cronicari muzicali și melomani împătimiți, care în
acea seară au strălucit prin absență.
