Am
întrebat niște oncologi români, care au participat la un workshop profesional,
pe cine mi-ar recomanda să vadă un prieten bun care suferă de cancer la
prostată și de ce. Răspunsurile au variat între: „Vino la noi în clinică,
pentru că avem aparatură modernă (fără nimic specific pentru afecțiunea în
cauză)”, până la „Vino la doamna profesor X, pentru că e... doamna profesor”.
Au mai fost și câțiva care au spus să merg la ei, fără să argumenteze
recomandarea. Nimeni nu a recomandat o altă clinică decât cea în care lucrează.
Nimeni nu a adus în discuție argumente de genul: noi avem rezultatele astea în
astfel de cazuri. Spre norocul meu (și al apropiaților mei), nu am avut niciun
prieten care să aibă astfel de probleme, pentru că acest gen de răspunsuri
mi-ar fi adus mai degrabă neliniște. Aș fi vrut să fiu mai întâi întrebat de
starea pacientului și de gradul de evoluție a bolii. Mi-aș fi dorit să îmi
argumenteze recomandarea cu niște date de performanță: rezultatele noastre
referitoare la boala X se situează în intervalul Y (eventual comparate cu alte
rezultate la nivel național). Sau măcar să îmi spună ceva convingător referitor
la modul în care lucrează, felul cum au grijă de pacient, ceva care să mă
convingă să merg acolo.
Mă
aștept ca mulți dintre cititori să îmi spună că sunt naiv pentru că, nu-i așa,
nu există boli, există bolnavi. În plus, ar fi foarte greu de măsurat succesul
terapeutic într-o manieră neechivocă. Și, oricum, nimeni nu face asta în
România. Dar dacă nu este tocmai așa? Și când zic asta nu mă refer la ce se
întâmplă în România, ci la posibilitatea de a măsura succesul unor echipe
medicale de o manieră comparabilă.
Ce-ar
fi să măsurăm rata de supraviețuire (în condiții specificate) a prematurilor în
maternități și apoi să o comparăm? Poate că nu ar fi tocmai aceeași în toate
maternitățile. Poate că cei care lucrează în maternitățile care au o rată de
succes mai mare ar putea să inspire pe cei din alte maternități cu performanțe
mai mici. Ce s-ar putea întâmpla grav? Să trăiască mai mulți copii? Cum ar fi
să măsurăm rata de succes a intervențiilor de protezare a șoldului? Să găsim
indicatori care să fie în beneficiul pacienților și care să fie neechivoci. Cum
ar fi, bunăoară, lipsa reintervenției după șapte ani1.
Sunt
absolut convins că diferite intervenții terapeutice, în condiții similare de
patologie, au rate de succes diferite între spitale. Ar merita să le cunoaștem
mai întâi. Iar mai apoi ar fi frumos ca medicii să se așeze la aceeași masă și
să învețe unii de la alții, urmând ca apoi să-și vadă propriul succes crescând.
Ar fi medici mai fericiți, sigur pacienți mai fericiți și mai puțin suspicioși
și – nu știu de ce – cred eu că vor fi mai puține cheltuieli cu sănătatea.
Pare
complicat și un pic de pe Lună. Dar sunt profesioniști de pe întreg globul care
au pus deja bazele unor standarde de evaluare a calității îngrijirilor de
sănătate pentru cele mai populare afecțiuni care afectează omenirea2.
Metodologia există. Spitale din întreaga lume participă. Medici din întreaga
lume sunt implicați. Pacienți de peste tot beneficiază de rezultatele unei
astfel de abordări. Miliarde de dolari sunt economisite anual ca urmare a unei
astfel de abordări. Pe noi ce ne oprește să intrăm în horă? Să fim mai
transparenți, chiar dacă asta ar însemna că s-ar putea afla că nu facem o
treabă tocmai de calitate. Scopul nu este să ne ascundem slăbiciunile, ci să
devenim mai buni.
Cine
începe?
