Prin
anii ’50–’60 ai secolului trecut, Academia Română edita o foarte utilă (şi căutată)
revistă, intitulată chiar aşa: Cum
vorbim. Aportul acestui periodic la promovarea corectitudinii limbii române
vorbite şi scrise a fost, fără îndoială, important şi un astfel de demers s-ar
impune şi astăzi. Aş vrea însă să mă opresc asupra unui domeniu particular,
acela al limbajului medical. Cum vorbim noi, membrii echipei medicale şi de
îngrijire, cu pacienţii noştri? Cum vorbim despre pacienţi? Cum ne adresăm
publicului în acţiunile de educaţie pentru sănătate, de popularizare a
medicinii?
Mai
întâi, să reamintim puterea cuvântului de a face bine sau rău, virtuţile sale
ca instrument terapeutic, utilizarea sa nu numai în dialogul medic-bolnav, ci şi
în cadrul unor metode terapeutice ca psihoterapia, sugestia, hipnoza
(hipnoterapia) sau sfatul medical, consilierea, educaţia sanitară. Să adăugăm că,
în pofida ofensivei comunicării electronice, contactul interuman în actul
medical nu va putea şi nu va trebui eliminat, în pofida opiniei adepţilor fără
rezerve ai informatizării totale a practicii medicinii. Rolul cuvântului în
cunoaştere, depozitar al structurilor semantice ale comunicării interumane, în
mod particular în comunicarea medic-pacient, este esenţial. Prin
caracteristicile sale, cuvântul participă în relaţia terapeutică ca vehicul
esenţial al influenţei psihologice în procesele de transfer şi contratransfer
(influenţe reciproce medic-bolnav). Din păcate, evoluţiile practicii medicale
contemporane nu sunt favorabile conservării cuvântului ca instrument în relaţia
medic-pacient. Astfel, consultaţia directă devine mai rară (în ţările
occidentale, cu infrastructură informatizată) şi a început să fie înlocuită cu
cea prin internet sau telefon. A apărut, de asemenea, o altă practică, menită să
scurteze listele de aşteptare: consultaţia medicală în grup. Sunt şi alte evoluţii,
modernizări care reduc dialogul interuman bazat pe cuvânt: monitorizarea pacienţilor
la distanţă, telemedicina etc. Este, poate, un început al înlocuirii factorului
uman – ca prim contact în asistenţa medicală – cu metode şi dispozitive
tehnice. Problema care se pune este până unde se va merge şi care va fi nivelul
de acceptare, de complianţă din partea pacienţilor.
Orice
cucerire tehnologică, indiferent de domeniu, se impune a fi complementarizată,
echilibrată prin etică. Cineva observa că ceea ce câştigăm în tehnică riscăm să
pierdem în etică; de fapt, etica şi tehnica pot coexista şi este datoria noastră
să întreţinem această dualitate reciproc potenţatoare. Să acceptăm, în ceea ce
ne priveşte, limbajul medical, adică două din cele mai importante însuşiri ale
cuvântului care operează în actul medical alături de alte instrumente: puterea
(forţa) şi etica.
În
ultimii ani, s-a recomandat, de pildă, evitarea termenului „handicap“ şi
înlocuirea sa cu „dizabilitate“; în realitate, s-a urmărit eliminarea
cuvântului „handicapat“, încărcat cu conotaţii discriminative şi stigmatizante.
O analiză semantică mai profundă demonstrează că nu există o sinonimie perfectă
între cei doi termeni: „dizabilitate“ este antonimul lui „abilitate“
(îndemânare, iscusinţă, pricepere, dibăcie); „handicap“ desemnează dezavantajul
social determinat de o anume dizabilitate, deficienţă (de organ) sau
incapacitate (funcţie). Ca urmare, cuvântul „handicap“ nu trebuie pus la zid,
ci păstrat pentru semnificaţia sa socială; trebuie însă evitată utilizarea
termenului „handicapat“.
O
altă recomandare ONU se referă la folosirea cuvântului bătrân şi a corespondenţilor
acestuia. Se apreciază că apelativul „bătrân“ a căpătat conotaţii psihologice
negative, discriminante, stigmatizante, astfel că a fost propusă sintagma
„persoană în vârstă“; se restrânge, de asemenea, pentru aceleaşi motive,
folosirea cuvântului „senil“, care poate fi înlocuit în terminologia medicală
cu „tardiv“, ca şi utilizarea ca prefix a lexemelor „prezbi-“ sau
„geri-/geronto-“. În plan general, în vorbirea curentă, se răspândeşte şi la
noi (în ţările occidentale fiind aproape generalizat) apelativul „senior“, care
implică respectul datorat părului alb.
Tot
legat de comunicarea cu pacienţii vârstnici, este acuzată de eticieni
„tutuirea“; în limbile latine se foloseşte pluralul, ca formulă de adresabilitate
cu respect şi deferenţă, către o persoană în vârstă.
Privind,
de asemenea, comunicarea, dialogul medic (personal de îngrijire)-pacient, există
exemple de contrageri (contracţii, reduceri) ale unor sintagme, din motive de
simplificare, de grabă şi chiar de a profesionaliza sau încifra unele înţelesuri;
astfel, dacă în loc de bolnav de inimă putem spune „cardiac“, bolnavilor de
diabet – „diabetici“, celor cu anemie – „anemici“, alţi termeni pot fi
stigmatizanţi („canceroşi“, „ulceroşi“, „demenţi“, „epileptici“, „retardaţi“
etc.) şi trebuie evitaţi. Tot aşa cum etica relaţiei medic-pacient ne atrage
atenţia să nu vorbim în şoaptă sau într-o limbă străină în prezenţa bolnavului,
cu ocazia vizitei medicale. Este bine să reflectăm mai mult la faptul că boala
face parte din existenţă, este o alternativă existenţială, nu o situaţie jenantă,
o stigmă sau o culpă. Am sugerat, cu mai multe prilejuri, utilizarea denumirii
de „patologism“ pentru discriminarea pe motive de boală, în similitudine cu
„rasism“, „sexism“ etc.
Se
fac periodic recomandări din partea organismelor internaţionale, apar constant
noi luări de poziţie ale unor foruri de profil, se organizează reuniuni cu
tematică etică. O observaţie: măcar la unele din numeroasele manifestări ştiinţifice
şi profesionale de la noi – simpozioane, conferinţe, congrese – ar trebui
incluse şi comunicări cu tematică etică, specifice fiecărei specialităţi. Etica
este integrată practicii medicale şi cercetării ştiinţifice; a organiza
manifestări separate, cu tematică etică, înseamnă a separa etica de medicină.
În plus, ar trebui îmbunătăţită difuzarea concluziilor şi recomandărilor emise
de forurile de dezbatere în practica medicală, spre a nu rămâne doar în
cercurile specialiştilor eticieni şi bioeticieni.
