În ultimii ani, dna dr. Dora Petrilă pare tot mai ataşată de literatură; accentele ştiinţifice
din celelalte cărţi de până acum sunt ceva mai estompate, tematica de acest gen
revenind în preocupările autoarei numai în măsura în care o obligă un eventual
interviu-eseu cu una sau alta din personalităţile vieţii noastre medicale.
Penultima carte semnată de Dora Petrilă era un volum cu o densitate ştiinţifică
atât de ridicată – şi mă refer aici la Între
Dumnezeu şi ştiinţă – încât ne-a lăsat impresia că autoarea este decisă să
pună capăt, odată pentru totdeauna, celebrei şi puternicei dispute dintre ştiinţă,
cu ambiţia ei de a explica totul prin argument (vezi experiment), şi religie,
care „crede dar nu cercetează“ originea universului şi a omului, acestea aparţinând
în mod inconturnabil transcendenţei. Dacă a reuşit să încline balanţa de
partea ştiinţei pe care o susţine cu fervoare – nu ştiu. Înclin să cred că nu,
întrucât nimeni nu-şi poate pune încă la butonieră un astfel de trofeu,
indiferent de ce parte a baricadei s-ar situa.
Ultima carte a Dorei Petrilă, ORAŞUL BUFNIŢEI, apărută recent la
prestigioasa editură „Viaţa Medicală Românească“, Bucureşti, 2012, schimbă
complet tonul rece, academic, impus de analiza ştiinţifică din volumele
anterioare, pentru a deveni cald şi confesiv, până la o sinceritate nu de puţine
ori deconcertantă. Mărturisirea albă şi clară, făcută parcă sub lampa scialitică,
îi serveşte autoarei la descrierea vieţii de anestezist într-un mare spital
bucureştean, într-o mare şi foarte ocupată clinică de chirurgie, cum au fost şi
au rămas clinicile de Chirurgie generală şi de Chirurgie cardiovasculară din
Spitalul Fundeni, clinici în care se efectuează aproape tot timpul intervenţii
chirurgicale numeroase şi de mare anvergură, care n-ar fi fost posibile fără
contribuţia Anesteziei şi terapiei intensive, factori decisivi în punerea lor
în operă de către noi, chirurgii.
În procesul complex de rezolvare a unei afecţiuni
care necesită o intervenţie chirurgicală, anestezistul-reanimator intervine
decisiv în trei momente: înainte de
intervenţie, când trebuie să se implice în evaluarea riscului operator, în pregătirea
bolnavului pentru intervenţie şi în alegerea momentului operator; în timpul intervenţiei, când trebuie, de
multe ori în condiţii dramatice, să ofere confort operator chirurgului, dar să şi
menţină funcţiile vitale ale pacientului în cea mai bună condiţie; în perioada postoperatorie, mai ales în
cea imediată, când trebuie să monitorizeze extrem de atent evoluţia aceloraşi
funcţii vitale şi să continue stabilizarea lor până la momentul în care
bolnavul se poate întoarce pe secţia de chirurgie. Despre aceste trei momente
se pot scrie multe, atât din punct de vedere medical, cât mai ales din punctul
de vedere al relaţiei deontologice perfecte care trebuie să existe între
chirurg şi anestezist. Punctul comun care trebuie să îi unească şi să îi facă să
renunţe la orgolii inutile şi contraproductive este interesul bolnavului, la
care amândoi trebuie să se gândească tot timpul.
Viaţa de anestezist în aceste condiţii nu
poate fi decât complicată, solicitantă până la epuizare, cu momente dificile în
care se întâlneşte cu disperarea şi lipsurile de tot felul, care o obligă să
apeleze la răbdare, înţelepciune şi adesea curaj. Nu de puţine ori, chirurgia şi
anestezia-terapia intensivă se întâlnesc cu situaţii clinice unice sub aspect
diagnostic, terapeutic şi tehnic. Le depăşim cu toţii prin cooperare zi de zi,
oră de oră, motivaţi fiind de reuşita şi satisfacţia profesională. Toate aceste
aspecte cotidiene, munca noastră în sălile de operaţii şi în saloanele de
terapie intensivă sunt descrise de autoare cu vervă, cu precizie adesea
chirurgicală, cu nostalgie şi, de ce nu, cu umor. Chiar dacă operaţia este lungă
şi grea, chiar dacă chirurgii sunt buni, chiar excepţionali – şi sunt descrise
pe larg în carte colaborările autoarei cu profesorii I. Juvara, D. Setlacec,
Marius Barnard din Republica Africa de Sud –, sau mai puţin buni, nomina odiosa, chiar dacă munca lângă
bolnavii gravi din terapie intensivă îi ocupă tot timpul şi toată puterea de dăruire,
munca îi este recompensată de bucuria reuşitei, după cum reiese din capitolele
cărţii. Fireşte, nu întotdeauna. Eşecul profesional, tulburătoarea situaţie de
şomer pe care o traversează în tinereţe, pierderea unor pacienţi la care ţinea
enorm, statisticile „negative“ o rănesc şi o descumpănesc. Din acest punct de
vedere, cartea descrie nenumărate aspecte legate de pacienţi. Este vorba despre
oameni obişnuiţi în cea mai mare parte, dar şi de oameni de excepţie, mari
personalităţi ale vieţii culturale româneşti şi aş cita „cazurile“ unor mari
artişti care au avut nevoie, la un moment dat, de ajutorul medical de înaltă
calificare pe care l-au găsit la noi, în Spitalul Fundeni. Sunt pacienţii, dar şi
prietenii autoarei, faţă de care nutreşte sentimente de autentică prietenie.
Printre mulţi alţii, aş cita prieteniile ei de durată cu George Constantin,
Gheorghe Dinică, Horea Bernea, Sanda Manu etc. La fel de puternic şi plin de
conţinut este şi sentimentul de admiraţie care a legat-o pe autoare de doctori
celebri precum prof. dr. D. Setlacec, dr. Daniel Constantinescu, prof. dr. E.
Apetrei, prof. dr. Marius Barnard, prof. dr. G. Litarcek etc., cu care a rămas
în relaţie de prietenie toată viaţa.
Oraşul Bufniţei este o mărturisire
profesională lungă şi, cum spuneam, sinceră. Şi dacă orice om care-şi descrie
viaţa este supus inexorabil unei dorinţe de nereprimat de a-şi fasona
convenabil biografia, de a o face mai expresivă, mai comercială, în cartea de
faţă acest lucru nu se simte sau în orice caz nu este pregnant. Viaţa unui
anestezist-reanimator, obligat să rezolve problemele majore pe care chirurgia
de vârf i le ridică, este prin ea însăşi dramatică şi adesea profund expresivă,
fără a mai avea nevoie de înfrumuseţări exterioare. Este o viaţă care nu poate
fi niciodată nici uşoară, nici falsă, nici comercială. Este viaţa unui doctor
din prima linie a medicinii, din prima linie a frontului. Cu bune şi cu rele.
Oraşul Bufniţei este cronica unei
vieţi profesionale petrecute în imediata apropiere a omului suferind, în
imediata apropiere a chirurgului faţă de care anestezistul are întotdeauna un
ochi critic, după cum veţi observa din lectura acestui volum.
