O piesă mit. Un text
care a generat o legendă, catalogat de admiratori divin. Un autor dispărut în
condiţii misterioase pe care posteritatea l-a etichetat martir. Un text
dramatic care are în spate o istorie palpitantă, aproape unică, demnă de un
roman poliţist. Un „complot“ al unor oameni de teatru care, înfruntând opreliştile
unui regim dictatorial antisemit, au reuşit să aducă pe scenă o creaţie
extraordinară. Un teatru în teatru. O lovitură dramatică adevărată. Replici
antologice într-un ambalaj de piesă modernă. O adevărată capodoperă! O piesă cu
o energie magnetică, generând zeci de spectacole şi mii de reprezentaţii.
Orice actor, chiar cu
o minimă înzestrare, aflându-se sub aripa ei protectoare, îşi simte deodată
chemarea divină a talentului. Se poate spune că, deşi Beligan exista deja ca
Beligan, e posibil ca Miroiu (personajul principal al piesei) să-l fi făurit pe
viitorul Beligan, cel care i-a dat viaţă mai târziu lui Beranjer. Consideraţiile
de acest gen ar putea continua la nesfârşit pentru că într-adevăr ne aflăm în
faţa unui fenomen de mare calitate artistică şi longeviv, fiecare generaţie de
actori având „steaua lor fără nume“.
La sfârşitul anului
1943, în plină dictatură antonesciană, când scriitorii şi artiştii evrei au
fost alungaţi prin lege din instituţiile de cultură şi teatre (Nicolae Stroe şi
Leny Caler fiind cazurile cele mai celebre), Mihail Sebastian le-a citit
prietenilor săi Mircea Şeptilici şi Nora Piacentini două acte dintr-o viitoare
piesă. Profesionişti până în vârful unghiilor, şi-au dat seama imediat că se
află în faţa unei capodopere şi au hotărât să o joace cu orice risc, după ce autorul
va scrie actul trei. Dar, mai întâi, pentru că nu puteau aduce pe scenă piesa
unui scriitor evreu fără să rişte să fie arestaţi, au pus la cale, împreună cu
autorul şi cu regizorul Soare Z. Soare, o mistificare: piesa va aparţine lui
Victor Mincu, un scriitor anonim de la Galaţi, o persoană pe care au inventat-o
ei.
În timp ce autorul
scria actul trei, s-au apucat de treabă şi, cu o echipă încropită rapid la 1
martie 1944 în sala „Alhambra“ (actualul Teatru de Comedie), au jucat premiera
piesei „Steaua fără nume“, scrisă de Victor Mincu din Galaţi, într-o
sală în care nu mai era loc nici să arunci un ac, cum a relatat Radu Beligan,
mai târziu. Din distribuţie au făcut parte Radu Beligan, Maria Mohor, Nora
Piacentini, Marcel Angelescu, Nineta Gusti, Vasile Brezeanu, Mircea Şeptilici.
Taina a fost atât de
bine păstrată încât Radu Beligan,
care nu aflase mai nimic de complot, s-ar fi dus la Galaţi să-l cunoască pe
Victor Mincu! Dar, după un articol
apărut în Universul, intitulat
„Camuflajul în teatru“, semnat de Vasile Mardare, articol ce arăta că unii
gazetari mirosiseră treaba, au schimbat tactica. Actorii îl declară autor pe
avocatul Ştefan Enescu. Pentru autentificare, acesta copiază cu mâna sa
întregul text al piesei. Ulterior s-a aflat că Ştefan Enescu era adjunctul
celebrilor Moruzov şi Eugen Cristescu, şefii Serviciului Român de Informaţii.
Câteva luni mai târziu, Sică Alexandrescu anunţă şi el la Teatrul Comedia, pe
care îl conducea, premiera aceleiaşi piese, fără să scrie pe afiş numele
autorului. Distribuţia este schimbată: numai Radu Beligan rămăsese.
Unii dintre
participanţii la complot, ca Şeptilici, Beligan, Sică Alexandrescu, Nicolae
Carandino, au dat ulterior multe amănunte despre toată această aventură. Mie
personal mi-a povestit toul Şeptilici.
Târziu de tot, după
apariţia Jurnalului, păstrat de unul
dintre fraţi, când s-a iscat un imens scandal, „intelighenţia“ românească
scinzându-se în două, Mihail Sebastian a ajuns şi personaj de teatru, inclusiv
radiofonic, într-o însăilare dramatică semnată de Rodica Mandache.
După război, după
fatidicul 23 August, când pericolul trecuse, protagoniştii au mărturisit fără
rezerve farsa, iar după moartea tragică a autorului, la 29 mai 1945, „Steaua“ a
ajuns în sfârşit pe scena Naţionalului (1956), tot cu Radu Beligan (în rolul
lui Miroiu), dar cu o altă echipă: regizor: Sică Alexandrescu, Mona: Marieta
Deculescu, Udrea: Costache Antoniu, Dra Cucu: Silvia Dumitrescu, şeful gării:
Alexandru Giugaru, eleva: Popovici Eugenia şi Coca Andronescu, Grig: Constantin
Bărbulescu.
În 1961, la studioul
Cassandra s-a jucat „Steaua“ cu viitorii actori: Nicolae Pomoje, Anca Roşu,
Ileana Anghelescu, Alex Hasnaş, Violeta Andrei, Vasile Gheorghiu, Alex Lazăr,
Candid Stoica.
În 1966, „Steaua fără
nume“ din teatru a sărit, sub bagheta regizorului francez Henri Colpi, pe
marele ecran, într-o producţie româno-franceză. Mona a fost atunci Marina
Vlady, Miroiu a fost jucat de Claude Rich, dar izbânda a fost a Eugeniei
Popovici în rolul drei Cucu.
În 1970, „Steaua“ s-a
întors în teatru ca muzical, sub denumirea „Alcor şi Mona“ (la Teatrul de
Comedie). Pe muzica semnată de Camelia Dăscălescu, în adaptarea Sandei Manu, cu
versuri scrise de Flavia Buref, au fost protagonişti Stela Popescu şi Silviu Stănculescu.
Iurie Darie şi Mitică Savu au fost de neimitat în Grig, respectiv şeful gării.
Pe Udrea l-am jucat eu. Au cântat toţi actorii, au cântat în cor conductori,
iar elevele, ieşind de la cinematograf, au şi dansat fredonând: „Ce frumoase
clipe trăim la Cinema/Broadway melodii/ Sau Hoţul de copii/Atacul Diligenţei/Vampirul
însetat/ şi Rudolf Valentino/În Sărutul blestemat.“ Dar spectacolul,
inexplicabil, n-a avut succes.
În 1988, „Steaua“ a
intrat în casele oamenilor odată cu micul ecran. Protagonişti au fost Florin
Zamfirescu şi Enico Szilagyi, iar dra Cucu, Rodica Tapalagă!
Piesa a fost izvor de
replici teribile, care au ajuns, ca ariile din opere celebre sau cele din
piesele lui nenea Iancu, pe buzele tuturor: „Studiezi? De-aia eşti dumneata
profesor, ca să studiezi?“, „Ce e dezmăţul acesta? Una, două, la gară!“, „Se
poate, domnişoară, să scrii că Orion e o planetă, că Jupiter e un satelit şi
cometa lui Haley, o stea căzătoare? Bucluc mare, mă dă la gazetă, după 23 de
ani de serviciu“, „Chiar dacă doarme, şi din somn ne vede!“, „Cărţile, patimă
mare, domn’ profesor.“, „Pentru că niciodată o stea nu se abate din drumul
ei!“.
Ultima „Stea“ pe care
am văzut-o, înainte de cea actuală de la Teatrul de Comedie, a fost la Teatrul
Naţional, în 1995. A fost, de fapt, o versiune scenică semnată de Alexa
Visarion, cu Carmen Galin, Claudiu Bleonţ, Alexandru Bindea şi Costel
Constantin.
Jucată peste tot în
lume, de la Moscova la Berlin şi de la Atena la Beijing, de excelente şi
importante colective de teatru, „Steaua fără nume“ a fost aplaudată de mai toată
suflarea românească transfugă şi s-a dovedit a fi un melanj magic de poezie,
umor, ironie, sentimentalism de bună calitate, deschizând dramaturgiei române
moderne o poartă spre teatrul european şi universal.
