Odată ce ai intrat pe tărâmul medicinii, întâlnești nesiguranța,
frustrările, îndoielile la fiecare pas. De la colegi, profesori, părinți nu
întotdeauna avem parte de încurajări și cuvinte de laudă, deși poate că le-am
merita, sau pur și simplu am avea nevoie să le auzim pentru a putea continua.
Încă din anul întâi auzim afirmații jignitoare, care ne fac să
ne scadă încrederea în noi: „Nu aș vrea să fiu tratat de voi niciodată!“ Vă
sună cunoscut? Sau clasicul „Sunteți o rușine!“? Acum îmi vine să râd, și
sincer nici atunci nu am fost foarte impresionată de aceste manifestări de
afecțiune din partea cadrelor didactice. Faptul că nu am știut reacția X din
ciclul Krebs la acel moment nu mă va face un clinician prost. Și apoi, consider
că rolul profesorului este să ridice și să motiveze studenții, iar cineva care
face aceste afirmații nu merită luat în considerare. Ceea ce poți face evident
doar dacă ai cât de cât un obraz gros și nu pui la suflet. Chiar și-așa, cu
trecerea timpului și înmulțirea afirmațiilor „calde“ și, mai ales, nu știu de
ce, în timpul sesiunii, paharul se umple încet-încet și clachezi: te umpli de
îndoieli în legătură cu parcursul tău, dacă ai făcut sau nu alegerea corectă,
dacă medicina este pentru tine, dacă mereu este așa sau va fi mai bine etc.
Anii clinici vin cu alte provocări. Dacă în preclinic erai un
mic șoarece de bibliotecă, acum te transformi în umbra vreunui rezident sau
asistent dornic să îți arate și ție vreo manevră. Ca orice student „relativ
mediocru“ (pe asta ați mai auzit-o?), te chinui să faci față cerințelor.
Aproape că ești mândru de tine când faci o anamneză ca la carte și reușești să
îți încropești un caz pe măsură. Dar la examen, deși ai învățat, iată că nota
nu e tocmai cea la care te aștepți și te duci să afli ce s-a întâmplat. Între
timp afli și că un coleg care nu prea a frecventat stagiile a luat notă mai
mare decât tine. Toate astea, deși tu te simțeai pregătit. Îți vezi lucrarea și
descoperi că de fapt nu ai fost punctat corespunzător și, deși ridici această
problemă, nu se întâmplă nimic. De ce? De ce nu? Începi să te întrebi dacă
merită să înveți atât de mult, când notele oricum nu se dau pe merit (și dacă
notele nu sunt răsplata muncii tale, atunci care e?), dacă are sens să pierzi timpul
pe la spital când oricum colegii tăi petrecăreți o duc mai bine decât tine,
dacă...
În vacanța de vară, după o lungă și epuizantă sesiune, te
gândești că te vei relaxa puțin. Însă realitatea bate la ușă și trebuie să te
mai duci o lună la spital: practica de vară. Vorbești la telefon cu prietenul
tău de acasă și el îți spune că în sfârșit are și el concediu și că merge în
Turcia vreo două săptămâni. Tu te bucuri pentru el, dar în realitate te
gândești că tu încă trebuie să le ceri bani părinților să mergi în vacanță.
Concediu? Peste vreo 4 ani, poate! Iar bani? Din bursă, ți-ar spune părinții
tăi, care te mai cicălesc și ei. Dar care bursă, când linia s-a tras deasupra
ta? Toate acestea modelează un bulgăre de sentimente amestecate vizavi de
alegerea de a urma această facultate. Câteodată o iubești, câteodată o urăști.
De cele mai multe ori, te urăști pe tine. Însă în momentele în care simți că
vei claca, când simți că nu mai poți și te îndoiești de tot, atunci trebuie să
continui, pentru că ești pe drumul cel bun. Un om mediocru nu și-ar
ridica atâtea semne de întrebare. Un om de valoare, care vrea să evolueze și
vrea să facă bine, va fi mereu plin de îndoieli. Și dacă ai impresia că ești
într-o competiție cu colegii tăi, te înșeli amarnic. Ești într-o permanentă
competiție cu tine. Citește azi mai mult, informează-te azi mai mult, stai azi
în spital mai mult. Pentru că, dacă ziua de mâine nu e mai bună, dacă nu ai
evoluat, înseamnă că ai rămas blocat în ziua de ieri.
Aceasta este confirmarea. Și trebuie să vină întâi din
interiorul tău.
