Apariţia
fenomenologiei depresive la adolescenţi este plină de consecinţe pentru
edificarea personalităţii mature; este chiar un eveniment redutabil, deoarece
poate avea un final suicidar, pe fondul unei parcimoniozităţi în
simptomatologia evidentă. Într-adevăr, paleta semiologică se răsfiră de la
semne comportamentale necaracteristice (modificări de dispoziţie, intoleranţă,
reproşuri diverse sau încăpăţânare) până la tabloul complet al psihozei
maniaco-depresive la adult. În articolul „Prevenirea depresiei la adolescenţi“,
publicat în British Medical Journal – ediţia în limba română (martie 2013),
Sally N. Merry şi Karolina Staslak sunt de părere că trebuie investigaţi mai
mulţi factori, printre care calitatea alimentaţiei precoce, impactul
depresiei parentale, al traumei în copilărie, al abuzului la copil şi al sărăciei.
Înainte
de a studia conţinutul articolului: „Hipnoticele nondiazepinice sunt eficiente
în insomnie?“, putem răspunde la întrebare – în baza practicii personale –
negativ. Fără să fie atât de categoric, semnatarul textului, David Cumington,
consideră că este imprudentă părerea că medicaţia hipnotică ar fi singura opţiune
în cazul insomniei. Adică trebuie avute în vedere şi alte intervenţii, precum
cea cognitiv-comportamentală.
Dar
textul care reprezintă de departe chintesenţa doctrinală a practicii medicale
este cel intitulat: „Problema diagnosticului“, semnat de dr. Iona Heath, preşedinta
Royal College of General Practitioners. Densitatea ideilor şi penetranţa lor
creează tentaţia de a le reda în întregime, dar, cum lucrul acesta nu este
posibil, vom recurge la enunţarea afirmaţiilor axiomatice: • psihoneuroimunologia
ne ajută să înţelegem proporţia în care biologia comună tuturor fiinţelor umane
este modulată de biografia unică a fiecăruia • stresul cronic produce scurtarea
progresivă a telomerelor, cu consecinţă în scăderea duratei vieţii • considerarea
microbilor drept duşmani externi a fost o convenţie medicală, dar a rămas acum
fără suport • pe lângă faptul că au un rol considerabil în dezvoltarea
imunologică a copilului mic, mitocondriile sunt simbionţi bacterieni în fiecare
celulă umană iar genomul uman este presărat cu secvenţe derivate de la microbi •
numărul celulelor bacteriene se află cu cele umane în raport de 10/1. Lectura
articolului convinge pe medici că diagnosticul trebuie să fie în cea mai mare măsură
decantat de elemente sociologice. În acest sens, violenţa este un cal troian,
care permite pătrunderea clandestină şi nejustificată în psihiatrie a unor
„boli“ sociale, păcălind medicii cu taxonomii false. Aşa se întâmplă cu
formularea diagnostică: „tulburări legate de stilul de viaţă şi factori de risc
asociaţi“. În sfârşit, în articol se subliniază faptul că fiecare clinician
experimentat este conştient de faptul că niciodată doi oameni nu pot trăi la
fel experienţa aceleiaşi boli diagnosticate în exact acelaşi fel.