„Cerul
deasupra îl schimbi, nu sufletul, marea trecând-o“, observa odinioară Horațiu
și de atunci încă descoperim adevărul tăinuit în aceste cuvinte. Rămânem ai
locului în care am văzut lumina zilei, iar motivele odiseei noastre sunt dintre
cele mai diferite, cum diferită este și personalitatea, dar și întoarcerea la ținutul natal. Între aceste
diferențe specifice se țese migălos, firav, dar trainic, dorul, expresie
primordială a identității noastre ca ființă. Prea bine o putem constata și în
cel de-al cincilea volum al lucrării Conferințe freiburgheze și alte
scrieri a lui Mihai Neagu Basarab, apărută recent la editura
Magic Print.
Tema
exilului cultural, ca expresie a înstrăinării, este o preocupare predilectă a
autorului, expresie a dorului și a dorinței de refacere a unității pierdute
prin meandrele istoriei. Trebuie să recunoaștem că „exilul românesc al
ultimilor 75 de ani este încă pradă ideologiilor, nu s-a așezat stabil,
obiectiv în istorie, se zbate în ghearele unor defăimări care îi constrâng pe
aceia care vor să exprime adevărul“. Autorul se străduiește să înfrunte acest
„destin“ cu înțelepciune, preferând descrierea senină în locul incriminării.
Tentativa de explicare, pe o cale de la „cum?“ la „de ce?“, poate fi utilă în croirea
unui drum de la confruntare la cooperare, prin care să recuperăm unitatea de
diversitate. Sub acest aspect, lucrarea aduce în prim-plan o istorie mai puțin
cunoscută pentru mulți dintre noi. Constatăm că incriminarea mincinoasă de
odinioară a fost înlocuită de o „conspirație“ a tăcerii vinovate, fie din
ignoranță, fie din rea-voință, sau din ambele. Autorul descrie perioada
cuprinsă între 1939, adică fuga la Berlin a legionarilor care plănuiseră un
complot împotriva lui Carol al II-lea, și 1991, fuga la Budapesta a lui
Alexandru Drăghici, ministru de interne din vremea lui Gheorghiu-Dej. „Exilul
masiv“ a început în 1941 și a luat proporții după 1944, când au început
arestările care aveau să ducă la distrugerea elitei intelectuale și morale a
poporului, cufundându-l într-o criză din care nu reușim să găsim cale de
ieșire. Au fost condamnați in corpore ca „legionari“, astfel încât până
și cuvântul ajunsese să fie o amenințare mascată. Era folosită o logică binară
distrugătoare: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră“. România, datorită
acestui regim de teroare, a devenit în timp o adevărată închisoare. Unii au
reușit să străpungă „cortina de fier“, plecând în exil într-o „fugă din calea
morții“. Fenomenul are un caracter procesual, astfel că se pot distinge mai
multe forme – exil politic, științific, cultural.
Mihai
Neagu Basarab provoacă pe mulți dintre teoreticienii de ieri și de astăzi
atunci când afirmă tranșant că realizările celor din exil au fost „considerabil
mai mari decât a celor ale localnicilor dinlăuntrul țării“. Autorul oferă un
anumit tribut propriei condiții existențiale, de unde și disconfortul
cititorului suferind de neîncrederea contaminată a timpului nostru. Întreaga
criză a contemporaneității este, în esență, una a neîncrederii.
Unele teme ale „conferințelor“ se disting
printr-un caracter teoretic și se pot constitui în dezbateri de larg interes,
cum sunt „Exilul românesc în ultimii 75 de ani“ sau „Memoria culturală a
exilului românesc“. Altele sunt dedicate unor personalități reper pentru
cultura noastră, precum „Nicolae Stânișoară între modelul hristic și modelul
Eminescu“, „Prestigioasa genealogie a Popovicilor“, „Arhiva rugului aprins“ sau
„Maeștri de altădată“. Asemenea precedentelor volume, și acesta se remarcă prin
bogăția de informații și detașarea față de stridențele cu care ne-am obișnuit
în ultima vreme, analiza subtilă și interpretarea aproape simfonică a temelor
discutate. Aceste volume răspund necesității de a acoperi o lacună în istoria
culturii noastre, întregindu-i unitatea fără de care cunoașterea și înțelegerea
unei perioade ar fi incompletă ca volum de cunoștințe și inconsistentă
axiologic.
