Clădirea cea mai veche din Piaţa Romană, București, se află la numărul 7. A fost a unui medic, Ion Nanu-Muscel, care, la începutul secolului trecut, era profesor de semiologie la Colţea. Casa, monument istoric, e de multă vreme o sfâșietoare ruină. Academia de Studii Economice tot încearcă să construiască un bloc care să o înglobeze cumva, dacă am înţeles bine, și recent șantierul a reînceput. Încerc să nu mă mai las întristat de melancolia mutantă a arhitecturii orașului meu.
Duminica trecută, o mică armată de pompieri și poliţiști era adunată în jurul casei dărăpănate. În vârful unei macarale, un om ameninţa că se aruncă. Am crezut că e vorba de un om în acută nevoie de ajutor, poate psihotic, suicidar, abandonat de comunitate. O dramă nouă și acută în curtea unei drame vechi.
Am aflat din presă că realitatea e mai prozaică, că omul respectiv, care nu e la primul spectacol de acest gen – căci vorbim aici despre un spectacol cu tot cu live-uri pe facebook –, e un personaj cunoscut și relativ coerent în discurs, că medicul de gardă, solicitat de poliţie la finalul reprezentaţiei, nu l-a internat, căci nu avea motiv să o facă. Gestul în sine e patologic. Dar omul, aparent, nu e bolnav.
Societatea noastră e plină, în ultima vreme, de boli mintale fără pacienţi. Boli care par să existe fantomatic, cultural, și nu sunt „stări hiperdopaminice”, disfuncţii neuroreceptoriale, genetică proastă sau intoxicaţie, dar sunt șocant de asemănătoare cu semiologia psihiatrică pe care o toceam în rezidenţiat. Trăim bântuiţi de idei de persecuţie, de convingerea că suntem urmăriţi, indexaţi, monitorizaţi în intimitatea banală a vieţilor noastre domestice, că există conspiraţii și premeditări ca să fim mai bine controlaţi și mulși de ultima picătură de vitalitate.
Afectul nostru devine superficial, demonstrativ, iar ce numim social media nu e altceva decât o titanică criză colectivă de isterie. Ne e imposibil să facem diferenţa între ce e real și ce nu, între gândurile noastre profunde, vii, autentice, și paraziţii prejudecăţilor.
Dacă postmodernismul a încercat să desfiinţeze meta-naraţiunile, epoca post-adevărului ne-a adus în punctul în care, dimpotrivă, nu avem decât „adevăruri absolute”, în fapt flagrante minciuni, dar care produc convingeri de nezdruncinat, adică ceea ce psihiatrii ar numi idei delirante. Dacă oamenii ar fi bolnavi. Dar nu sunt. Boala există, dar medicul de gardă dă din umeri neputincios, căci nu are pe cine interna.
Aș privi lucrurile poate cu umor, pe jumătate mizantrop, pe jumătate înduioșat de copilăriile lui Homo sapiens. Dacă nu aș fi conștient că singurul lucru autentic a rămas suferinţa. Că printre atâţia simulanţi ai bolii psihice, sunt oameni pe care îi doare cu adevărat și pe care nimeni nu îi aude. În timp ce un batalion de salvatori se ocupă de un spectacol, oameni fără nume și număr se îmbolnăvesc și mor neștiuţi, prin garsoniere mucegăite, fără niciun ajutor.