Examinarea post-mortem a corpului uman cu intenția de a stabili
cauza decesului a început în anul 300 î.e.n. cu primele încercări ale medicilor
greci Herophylus și Erasistratos din Alexandria. Numele dat intervenției
este compus din cuvintele autos și opsis (gr), a căror asociere a
dat sensul de „a vedea cu ochii tăi”. Autopsiile au continuat în lumea antică,
practicate de savanți, medici și artiști, care au încercat să deslușească
alcătuirea și funcționarea corpului uman și să găsească explicația bolilor.
Autoritățile religioase din Evul Mediu au introdus o aspră
interdicție a practicii autopsiei, care nu a fost îndepărtată decât după
Renaștere. Numele inițial al metodei a evoluat cu sinonime ca „necropsie”,
„examinare post-mortem”, „obducție” și „autopsia cadaverum”.
În perioada modernă a medicinii, marii patologi care au
contribuit la formarea specialității au fost austriacul Carl von Rokitansky
(1804–1878), francezul Marie F.X. Bichat (1771–1802) și germanul Rudolf Virchow
(1821–1902). Profesorul român Mina Minovici, farmacist, medic, antropolog,
savant (1858–1933), de origine aromână (s-a născut în Macedonia), a adus mari contribuții
la conceptul de medicină legală, cel al instituției morgii și a publicat unul
dintre primele tratate de medicină legală din lume. Minovici a studiat antropologia criminală,
toxicologia, efectele descompunerii, simularea bolilor mintale și mecanismele
sinuciderii, publicând lucrări remarcabile în domeniile respective. Prin
eforturile sale, în anul 1892 a fost construit Institutul de Medicină Legală
din București (a cărui construcție inițială a fost distrusă de regimul comunist
în anul 1985), unde au fost pregătite multe generații de patologi și medici
legiști.
Tehnicile de laborator – biochimie, citologie, bacteriologie,
toxicologie, genetică – au extins sfera diagnosticului în cazurile cu decese
dificil de explicat. Radiologia a fost asociată devreme examenului extern și
intern al corpului și a ajutat la identificarea corpurilor străine și a
proiectilelor, a fracturilor greu de decelat (coloană cervicală, oasele de la
baza craniului, pelvis), mai ales în cazurile de politraumatisme, de corpuri modificate
prin arsuri sau strivire și în examinarea cu scop medico-legal.
Pe măsură ce tehnicile radiologice s-au perfecționat, ele au
fost treptat introduse în examinarea post-mortem. Astfel, tomografia
computerizată a identificat hemoragiile interne, fracturile greu de identificat
sau colecțiile de lichide sau gaze, iar când i s-a asociat angiografia
post-mortem a sistemului coronarian, a identificat mai bine decât examinarea
macroscopică leziunile degenerative ale arterelor coronare. În 210 cazuri de moarte
suspectă de infarct miocardic nediagnosticat intra vitam, Bruno Morgan (The
Lancet, 2017) a asociat tomografia computerizată cu angiografia
coronariană. El a identificat corect cauza morții în 92% din cazuri, inclusiv
cu adăugarea a douăsprezece cazuri pe care autopsia invazivă nu le decelase.
Rezonanța magnetică a întregului corp este capabilă să dea
informații foarte importante despre leziunile părților moi și dă un indice de
100% în diagnosticul pneumotoracelui și de 95% în cel al hematoamelor intracraniene
și intracerebrale. Tehnicile de rezonanță magnetică (IRM) aplicate cordului pot
evidenția modificările de miocard din infarctul precoce, dacă decesul a avut
loc cu cel puțin 30–60 de minute după ocluzia coronariană. Prin ghidare IRM,
biopsiile țintite pot fi făcute cu mare precizie în orice regiune a corpului.
De asemenea, IRM-ul permite identificările dentare, foarte utile în cazurile de
victime descoperite accidental, iar reconstrucția tridimensională a examenelor
IRM poate vizualiza orice segment corporal afectat.
Cu demonstrarea rezultatelor foarte încurajatoare ale
examinărilor radiologice sofisticate contemporane, dezvoltate în era digitală,
s-a născut ideea de a înlocui complet autopsia invazivă cu ceea ce a fost numit
„virtopsia” (autopsia virtuală). Avantajele sunt ușor de înțeles:
păstrarea intactă a corpului, cu satisfacerea conceptelor religioase și
culturale, volumul mare de informații obținute din toate segmentele corporale,
posibilitatea repetării, îndepărtarea riscului de contaminare al
examinatorilor, posibilitatea de a obține multiple păreri diagnostice – de mare
importanță în cazurile medico-legale – chiar ale unor examinatori aflați la
mare distanță, posibilitatea de a stoca datele pe termen lung, rapiditatea
examinărilor în condiții de catastrofe soldate cu multe victime.
Odată completată, autopsia invazivă modifică ireversibil corpul
examinat, pe când tehnicile radiologice digitale mențin integritatea organelor
și țesuturilor și permit reexaminările repetate.
Sunt și dezavantaje: costul ridicat, lipsa echipamentului
adecvat în multe unități medicale, incapacitatea acestor examene de a descrie
culoarea țesuturilor și prezența inflamației, limitările în diagnosticul
diferențial al contuziilor și cicatricilor ante-mortem de cele post-mortem,
artefactele induse de implante preexistente de proteze, aparate sau materiale
ortopedice.
Pentru viitorul apropiat se estimează că radiologia digitală va
rămâne o metodă ajutătoare, asociată autopsiilor invazive, dar că va fi
folosită din ce în ce mai frecvent, în special în sectorul clinic. Domeniul
examinării medico-legale va fi cu mult mai interesat în aplicarea acestor
metode. În Statele Unite și Europa s-a constituit deja subspecialitatea de
radiologie medico-legală. Pe lângă pregătirea clasică, patologii și legiștii
din generațiile viitoare vor fi antrenați și în interpretarea examenelor
radiologice la cadavru.
Grupurile internaționale de lucru TWGFIM, constituit în 2005 (Technical
Working Group Forensic Imaging Methods) și TWGPAM, inițiat în 2012 (Technical
Working Group Postmortem Angiography Methods) sunt active în redactarea
ghidurilor de aplicare a noilor metode.
