Sistemul, medicul și pacientul

     Este în omenia celor care educă viitorii medici și specialiști: Așa este și asta pentru că mentorii mei din afară sunt în primul rând oameni și apoi profesori, medici etc. (dr. L. Ianculescu, radiolog, rezidențiat la Paris, apoi practică la Villejuif, întoarsă în țară).

     E în inspirația și cultura celor din jurul tău: Întrebarea e puerilă, e ca și cum te-ai mira că cineva folosește o tehnică chirurgicală îmbunătățită după ce o vede afară. E ușor de înțeles rolul comunicării eficiente după ce o vezi, iar ulterior e natural să o încorporezi în practica ta, oriunde ai profesa (dr. L. Crăciunaș, ginecolog, Marea Britanie).

     Este în pacient, dar și în sistem și în medic: Simplu. Educația medicală a pacientului francez este mai dezvoltată. Apoi, relația comercială dintre medicul liberal și pacient, clientul lui. Trei: nivelul de civilizație generală peste ce avem în țară – „Mulțumesc”, „Vă rog”, strângerea de mână sunt reguli de bază pentru toata lumea. În plus, plăcerea medicului de a-și etala cunoștințele, dar și de a oferi pacientului o calitate în plus, un refuz al rutinei și al blazării. O relație care în România a fost pervertită de pachetul de Kent și de comunism (dr. M. Ciungu, medicină de familie, Franța).

     Este în respectul pacientului pentru medic și în timpul alocat consultației: Pentru că pacientul respectă medicul, îi cere acestuia părerea, ascultă ce i se explică, cu răbdare și încredere, după care respectă indicațiile cu sfințenie. Iar eu, ca medic, am timpul necesar alocat unei consultații, mă încadrez în el și nu am la ușă balamuc (dr. I. Stan, Franța).

Modul de pregătire a medicilor

     Este în modul de pregătire a medicilor: Ce se întâmplă concret? Se întâmplă că rezidentul e considerat parte a unei echipei, e considerat emițător al unor păreri de care se ține cont, e considerat o persoană umană. Nu știu cât de mai concretă pot fi. (P.S.: evident că există și șefi „nașpa”, cărora li se fâlfâie grav de rezidenți, dar sunt excepția, nu regula) (dr. A. Dinu, Franța).

     Sau în modul de pregătire și în pasiunea cu care medicul își onorează profesia:Cred că ține de sistemul de învățământ. Sunt total diferite. În România, ești obligat să tocești. Astfel, nu vei putea niciodată comunica, pentru că nu ai ideile, gândurile proprii. Într-un sistem în care ești pus singur să gândești, automat comunicarea devine naturală. Și nu cred că e valabil doar în medicină. Eu am știut să comunic bine cu pacienții și pe vremea când eram în România, dar, stând bine și gândindu-mă, aceasta se datorează în mare măsură conferințelor și congreselor internaționale la care am participat. Am avut ocazia, încă de pe vremea când eram rezidentă de an mic, să cunosc personalități în domeniu, care știau să țină un discurs. Ușurința și naturalețea cu care îți comunicau lucruri și-au pus amprenta asupra vieții mele profesionale. Da, trebuie să știi să te faci înțeles. Aici, în Germania, nu poți să-i faci nimic pacientului până nu-i explici absolut tot și îl pui să semneze consimțăminte peste consimțăminte. Profesorii de la noi – nu toți, dar marea lor majoritate – nu sunt prea interesați de materii, de ceea ce-ți predau (probabil practica e mai interesantă pentru ei). Automat, procesul de predare-învățare devine anost. Să nu crezi că în Germania sunt toți niște excelenți comunicatori. Am „n” exemple, de medici din cabinete, care mai mult de cinci minute nu stau cu tine la discuții. Time is money! Am foarte mulți pacienți care mi se plâng de colegi care nu le-au explicat niciodată nimic, le-au scris în două secunde o rețetă și i-au trimis afară. Deci n-aș generaliza. Peste tot sunt oameni și oameni. În general, cei care-și fac meseria din pasiune știu să comunice mai bine cu pacientul (Dr. I. Alexandrescu, dermatolog, Germania).

Felul în care e proiectat sistemul

     Este în modul în care este proiectat sistemul: Nu aș vrea să supăr pe nimeni. E observația mea asupra transformării personale. Am părăsit România cu o atitudine de superioritate față de pacient, îmi amintesc și acum că, lucrând în UPU, ceream foarte puține detalii, anamneza era extrem de sumară, la întrebările pacientului răspundeam foarte pe scurt. Venind în Marea Britanie, am observat că îmi trebuie extrem de multe detalii ca să îmi susțin cazul în eventualitatea unei plângeri. Aici, în cele zece minute în care vezi un pacient, scrii o pagină despre simptome pro și contra, examinare, susținerea diagnosticului, recomandări, atenționări discutate cu pacientul – ce complicații pot apărea și pe cine să contacteze pacientul dacă ceva nu merge bine. Nu este totul despre povești și conferințe, ci despre schimbarea atitudinii medicilor față de pacienți. În plus, în Marea Britanie, pacienții sunt încurajați să facă plângeri, chiar pentru lucruri minore, tocmai de colegiul medicilor și de firmele de avocați: „Ai fost tratat cu dispreț de medicul de familie sau la departamentul de urgențe? Ai un caz de malpraxis? Contactează-ne!”. Așa am învățat să acord foarte multă importanță detaliilor. Am și avut o reclamație malițioasă, la un moment dat, șansa mea a fost că am detaliat cazul în computer. Acum privesc cu rușine la anii petrecuți în UPU, rușine pentru atitudinea mea față de pacientul român (dr. C. V. Băluțiu, medicină generală, Marea Britanie).

     Sau, tot din proiectare: Comunicarea, ca orice alt „skill”, se învață. De exemplu, în Marea Britanie, la psihiatrie, se predă prin simulări cu actori, urmate de feedback. Au tot felul de scenarii, inclusiv „pacient dificil”. În primul an de training, accentul e pe abilitățile de comunicare, mai încolo pe cunoștințele medicale. În Marea Britanie, nu trebuie să fii universitar ca să predai, toți medicii pot să predea. Eu sunt implicată în sesiuni de training pe comunicare pentru rezidenții mai mici. De asta spun că se învață: într-un an de training, progresul e enorm. Bineînțeles că diferențele dintre România și Occident sunt complexe și comunicarea e influențată de multe aspecte (dr. A. Vaida, psihiatru, Marea Britanie).

     Este în importanța acordată comunicării și în sentimentul de grijă parțială pe care ni-l cam asumăm în România: Pentru că, în Vest, e medicină adevărată, sub toate aspectele, iar un aspect important e comunicarea. Cred că e timpul să acceptam că, atunci când medicina e parțială (adică nu putem face asta și ailaltă) și, în plus, educația făcută de catedre e și mai „parțială”, cam astea sunt rezultatele (dr. A. Copcea, diabet și nutriție, întors în România din Franța).

Cultură și design

     Este în educația medicală și în designul sistemului, care recunoaște și încurajează comunicarea: Pentru că noi așa învățăm medicina de la profesorii și mentorii noștri. Comunicarea între noi și pacienți este importantă, dar este și plătită. În GOÄ (Gebührenordnung für Ärzte), este reglementată chiar și durata discuției cu pacientul. De asemenea, comunicarea interdisciplinară este obligatorie și stă la baza sistemului de remunerare. Consultul interdisciplinar stabilește metoda de tratament, este remunerat, dar stă și la baza plății tratamentului propus, de către asigurator. Desigur, poți și să nu comunici, dar... câștigi mult mai puțin (dr. B. C. Ion, medicină hiperbară, a lucrat în Germania, s-a întors în România).

     Este în cultura sistemului, dar și în om: Puterea exemplului are multiple valențe. Copiem fără să realizăm (uneori) atât părțile bune, cât și părțile rele ale colectivului în care ne formăm. Mulți medici formați afară s-au întors în privat, unde comunicarea joacă un rol esențial. Există și exemple de medici cu traiect sinuos, stat-privat-stat, care au îmbrăcat și lepădat haina compasiunii sau a aroganței nepăsătoare de mai multe ori, în funcție de situație, oprindu-se finalmente la ultima, în care se pare că se simt mai bine. Concluzie: nu e de generalizat, fiecare după cum îi spune inima și după cum i se potrivește; ca în armată, toți cei mici își înjură superiorii abuzivi, dar cei mai mulți ajung, în cele din urmă, să-i copieze și doar câțiva respectă legământul de a nu face ceea ce lor nu le-a plăcut. Ține de om, ține de sistem, proporția e greu de dat (dr. B. Moldovan, chirurg, a lucrat în Elveția, actualmente la Brașov).

Tu la ce visezi?

Cum treci „dincolo”