În numărul trecut reclamam echivocul în
care Colegiul Medicilor se scaldă cu privire la situația în care un profesor de
medicină are probleme deopotrivă etice, legate de angajarea unor tehnici
chirurgicale nevalidate, legale, legate de plăți informale, și morale, legate
de încurajarea unor pacienți să cumpere materiale pentru operație, în contextul
în care trebuia insistat ca spitalul să le furnizeze în mod gratuit. Profesorul
se afla în situația de a i se fi interzis practica medicală în instanță în
condițiile în care CMR nu are nicio poziție fermă în această privință. Vorbeam
de lipsa de fermitate în a condamna practicile cunoscute în spațiul public de
un an, lipsa de interes în a face lumină în acest caz și blamarea de către
președintele actual al CMR a colegilor profesorului care și-au asumat un rol dewhistle-blower în acest caz.
Iată că la nici o săptămână avem un caz
exact pe dos. De data asta, doi medici renunță de bunăvoie să mai profeseze
într-un spital public din Capitală pentru că, neavând materialele necesare,
neavând personal suficient, fiind permanent persecutați, șicanați sau ignorați
în spitalul unde lucrează, riscă să pună în pericol calitatea actului medical
și viețile pacienților. Programul operator este restricționat în mod abuziv de
managerul spitalului; din acest motiv au fost refuzați (mulți) pacienți care
aveau nevoie de intervenții chirurgicale complexe în situații de risc vital.
Menționez că situația nu este deloc emoțională, ea trenează de opt luni și a
fost îndelung dezbătută în spațiul public românesc.
Ce face Colegiul Medicilor din România în
tot acest timp? Păi… ia cunoștință cu îngrijorare. La opt luni de la debut!
Mulți dintre pacienții care nu au putut fi tratați probabil vor fi murit deja
până acum. Am avut inspirația să verific de ultimă oră site-ul cmr.ro
încă o dată, ca un gest de rigoare și, da: comunicatul de presa (în medie) lunar
al CMR este la subiect, datat septembrie 5. Este primul de după anacronica și
demna de milă conferință de presă cu poster „Stop diagnostic pe net! Mergi la
cabinet!”, dovada vie a geniului de marketing și comunicare, a viziunii ultramoderne
a celor care conduc destinele mioritice ale uneia dintre cele mai respectabile
profesii din lume. Îl aveți mai jos. Numerotarea paragrafelor îmi aparține:
„1) Având în vedere situația prezentată în
spațiul public de către doi medici neurochirurgi de la Spitalul Colentina,
Colegiul Medicilor din România atrage atenția ferm asupra faptului că actul
medical trebuie să se poată desfășura în condiții optime, în interesul
profesiei și al pacienților.
2) CMR dorește să cunoască în amănunt
opiniile celor implicați, medici din spital și conducerea spitalului, astfel
încât activitatea medicală să nu fie afectată.
3) Salutăm implicarea primarului general al
Capitalei, Gabriela Firea, în subordinea căreia se află Spitalul Colentina.”
Deci:
1) „Atrage atenția ferm”. Mă întreb cum
altfel ar putea atrage atenția într-un comunicat de presa? Cum am putea
distinge în practică atenția atrasă ferm de alt gen de atenție atrasă?
2) „Dorește să cunoască în amănunt opiniile
celor implicați.” Serios? Toată agitația începută la final de ianuarie și
continuată în mod cronic cu perioade de acutizare ce a fost? Opinie en-gros. Ce
au făcut în toate aceste opt luni? Vor să spună că habar nu aveau? De ce nu
s-au arăta interesați decât acum, când medicii din acest spital public au pus
bisturiele jos?
3) În ultimul și cel mai penibil paragraf
al acestei luări de poziție de 80 de cuvinte, CMR pare să confunde problema cu
soluția și, într-un gest de servilism politic jenant, menționează numele
primarului Capitalei. Colegii lor sunt (doar) doi neurochirurgi, în vreme ce,
nu-i așa, să nu lăsam umbre de îndoială asupra cui este primarul și
conducătorul (sau, pentru unii, groparul) adevărat al destinelor celei mai mari
părți a serviciilor de sănătate din Capitală.
Menționez că am avut onoarea și plăcerea să
stau de vorbă cu cei doi neurochirurgi: Ionuț Gobej și Dorin Bica; da, ei chiar
au nume. La fel și cu șefa secției ATI de la Colentina, Lelia Iliescu. Consider
că mă pricep mult mai bine la oameni decât la politică și sunt convins că povestea
chirurgilor e veridică. Aș fi gata oricând să îmi pun, dacă va fi cazul, întreg
sistemul nervos central în mâinile (și aparatele) acestor OAMENI, dar prin
aceste exemple de leadership profesional mă felicit încă o dată că nu mi-am pus
întreaga carieră în mâinile celor care conduc destinele românești ale nobilei
profesii medicale. Practic, ultimele poziții publice ale CMR mi-au readus
fiorii de neputință și deznădejde pe care îi simțisem demult prin amfiteatrele
facultății de medicină.
