Atunci când nu
e chemat la Tokio, sau la Londra, Rio de Janiero, Viena, Paris,
Bilbao, Veneția, Chicago etc., vine în România și ia o operetă
cu o muzică delicioasă, dar cu un text prăfuit, ros de molii, pe
care-l recondiționează cu texte la zi. Găsește un teatru care se
zbate în anonimat, altul în derivă și aranjează o coproducție
cu cântăreți talentați dar adunați cu arcanul, care vor cânta,
pentru siguranță, cu lavalieră, merge la un canal tv de știri și
la oră de mare audiență declară că Văduva
veselă
va fi ceva ce spectatorii n-au mai văzut niciodată. Anunță chiar
două repetiții cu public. Până aici totul e bine, deși mai
făcuse afirmația asta la un alt canal tv înainte cu doi ani, la
premiera operei „Lucia din Lamermoor“ de Donizetti, la opera din
Iași.
De-a lungul anilor, „Văduva
veselă“ a fost ecranizată și adaptată pentru marele ecran, cea
mai faimoasă variantă rămânând cea a regizorului Ernst Lubitsch,
din 1934, cu Maurice Chevalier și Janette MacDonald în rolurile
principale, mult mai fidelă decât varianta ulterioară, din 1952,
cu Lana Turner și Fernando Lamas. Prin ani ʼ70 ai secolului trecut,
soprana Vali Niculescu vorbea de o înregistrare radio cu orchestra
simfonică a cinematografiei dirijată de Paul Popescu, cu Teodora
Lucaciu (Hanna), Ion Dacian (Danilo), Corneliu Fânățeanu (Camille)
și Vali Niculescu (Valencienne).
„Văduva veselă“, operetă în
trei acte de Franz Lehár cu un libret de Viktor Léon și Leo Stein,
după o piesă de Henri Meilhac, s-a jucat la noi în țară imediat
după premiera vieneză (prin 1905), de compania Grigoriu numindu-se
„Văduvioara veselă“, de atunci intrând în repertoriul curent
al teatrelor de operetă și de operă. Acțiunea actualului
spectacol nu se mai petrece în Pontevedro, ci în Moldrosovia, o
țară inventată, pierdută undeva în Balcani, aflată în criză
și în pericol de faliment, condusă de politicieni incapabili,
impostori și mincinoși, de observatori care spionează tot timpul
cu aparate sofisticate. Chiar eroul, Danilo Danilovici, secretar de
ambasadă, atașat militar, nepotul regelui, „cum nu știe să facă
nimic, a intrat în diplomație“. Analogiile sunt străvezii.
Cultul personalității este la ordinea zilei, portretele regelui
sunt peste tot în ambasada de la Paris, unde dezmățul sexual este
în floare. Serviciile secrete școlite de ambasador urmăresc,
cercetează, dar mai ales supraveghează. Clișee naționaliste și
patriotarde, bășcălia este la tot pasul, ca și în spectacolul de
la Odeon cu „Soldatul de ciocolată“: „Să intrăm în Europa
cu picioarele înainte“. Lozinci tipice: „Străinii vor să vândă
aerul din Moldrosovia pe foarte mulți bani“, „Noi am salvat de
păgâni civilizația occidentală“, „Poezia patriotică este cea
în care ne cântăm dragostea de țară și ura față de dușmani“.
„Cântarea Moldrosoviei“ inundă scena. În anumite scene,
regizorul devine chiar procuror: „Țara noastră, cu munții... cu
mlaștinile, cu administrația ei deplorabilă, cu impozitele mari“.
Se vorbește, în pauzele când nu se cântă, despre mai tot ce este
de criticat în țară, chiar și de cărțile scrise în închisori
și de doctoratele plagiate. Se merge chiar în trecutul îndepărtat
(„noi muncim, nu gândim“, „fă-te că lucrezi“, replici pe
care le-am auzit aproape zilnic la televizor).
Noul libret se bucură de adaptarea
Danielei Dima (care este și coregizor) și a lui Andrei Șerban, cu
dialoguri inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu și Andrei
Pleșu. La conducerea orchestrei îi are pe Vlad Conta și Ciprian
Teodorașcu, având ca soliști principali pe Ana Maria Donose (Hanna
Glavary), Tiberius Simu (Danilo), impresionând prin eleganță,
prestanță și ambitus vocal, Marta Sandu (Valencienne), Andrei
Fermeșanu (Camille de Jolidon), Valentin Vasiliu (ambasadorul Zetta)
și Claudiu Bleonț (Njegus). Este în primul rând o coproducție a
operei din Iași și a celei din București. Andrei Șerban, tinzând
spre genul de spectacol total, s-a folosit de un decor posibil, care
se învârte creând noi și variate ambianțe, minus „micuțul
pavilion“, mult prea meschin și nelalocul lui în respectiva
ambianță, iar Anka Lupeș a preferat în locul grandioaselor
toalete ale doamnelor și a elegantelor fracuri ale domnilor sau a
uniformelor militare, rochii mai simple, moderne, unele chiar foarte
scurte. Bărbații au purtat eternul costum naturalizat după cel de
Al Doilea Război Mondial. Coregrafia a fost mânuită de Andreea
Gavriliu cu o trupă de french-cancan japoneză „de milioane“.
Și-au mai dat concursul o mulțime de asistenți de regie, de
scenografie, lumini, cor, coreografie, pregătire muzicală, șefi de
orchestră, echipa de balerine din Japonia etc., alcătuind un
spectacol viu, antrenant, febril, plin de lirism, de multe ori
original, îndrăzneț și, din când în când, de haz, sexualitate
debordantă, care m-a făcut de multe ori să rememorez mintal mai
toate minunatele spectacole văzute și chiar jucate de mine de-a
lungul unei vieți.
Un paradox: scenele dansate, cântate
atât în duo, cât și în grup sunt excelente, extrem de realizate,
ca aceea a apariție Hannei Glavary în mijlocul admiratorilor
extaziați. Despre cele de teatru propriu-zis însă nu se poate
spune același lucru. Ar mai fi de admirat acțiunile lubric amoroase
ale celui de al doilea cuplu de îndrăgostiți, Marta Sandu
(Valencienne) și Andrei Fermeșanu (Camille de Jolidon), care găsesc
modalități de acuplare ingenioase prin toate cotloanele decorului
(baia și chiar biroul ambasadorului), dar și calități vocale și
scenice deosebite ale acestora.
Dacă ar fi să ne luăm după
declarațiile regizorului în cartea sa autobiografică apărută la
Polirom în 2006 (o biografie), unde spune că dacă lungești prea
mult finalul riști să plictisești spectatorul, aș putea spune că
am asistat la un final ratat, deși una peste alta se poate afirma,
fără să greșesc, că am asistat la un spectacol emoționant de
zdrobitor, care se termină cu sloganul: „Lumea e coruptă, coruptă
până în măduvă, confuză și frustrată“. Nu era nevoie să
ne-o spună Andrei Șerban, prin gura lui Claudiu Bleonț, ca să ne
strice o seară minunată, o știam și noi și nu cred că de asta a
dat năvală lumea, mai ceva ca la minunea de la Maglavit, ca să
audă și să vadă „Văduva veselă“ cu senzuala muzică a lui
Franz Lehar.
P. S. Durerea lu Andrei Șerban e
alta. Eșecul cu Oedip îl doare pentru că deși au trecut ani, rana
încă nu s-a cicatrizat. Dovadă: declarația sa peremptorie într-un
interviu dat înainte de premiera bucureșteană: „Criticii
muzicali ultraconservatori mă vor acuza de șmechereală și
derapaj, pentru că am schimbat textul și l-am adus în «closetul
politic» actual. Cum pariez că o vor face, le răspund deja: Am
făcut la fel și cu opera Oedip acum douăzeci de ani. Era
radiografia lumii noastre românești, Oedip din noi. Nu v-a plăcut,
ați fost deranjați, v-ați revoltat. Lipseau coloanele pompoase,
toga, pulpele dezgolite și vocea marelui David Ohanesian. V-a șocat
că la intrarea în sală vă privea de pe scenă nu portretul
cunoscut al compozitorului, cel olimpian de pe cărțile poștale, ci
chipul cu ochii ieșiți din orbite al unui Enescu îmbătrânit,
bolnav, chinuit de suferința și durerea exilului. V-a iritat și
mai tare să vedeți istoria României secolului XX evocată în
Oedip, ironia faptului că Sfinxul era Stalin, că ciuma avea loc în
Piața Universității, printre mineri, aurolaci și corturi de
protestatari. Într-adevăr, oglinda era poate prea veridică... La
Operă nu trebuie să fim deranjați de prea multă «realitate»“.
