Potrivit legii, medicului îi este interzis ca, în cadrul exerciţiului atribuţiilor de serviciu, să limiteze exerciţiul ori folosinţa unui drept pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, origine socială, boală cronică necontagioasă, infecţie HIV/SIDA etc.

Cu toate acestea, ce se întâmplă dacă vine un pacient care nu știe limba română, dar are nevoie de îngrijiri medicale, și nici nu este interpret care să traducă? Poate fi fapta considerată drept abuz în serviciu?

Răspunsul este categoric nu. Justificarea este una foarte simplă: infracţiunea întrunește elementele constitutive doar în situaţia în care limitarea dreptului se face în mod intenţionat, comiterea ei fiind motivată de faptul că pacientul vorbește o anumită limbă.

În acest sens, de interes sunt și dispoziţiile din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale. Potrivit art. 14, exercitarea tuturor drepturilor și a libertăţilor trebuie să fie asigurată fără
discriminare pe orice criteriu. În plus, trebuie invocată și Constituţia, unde se precizează faptul că cetăţenii sunt egali atât în faţa autorităţilor, cât și în faţa legii.

Limitarea unor drepturi ori a unor libertăţi poate fi făcută numai prin intermediul legii și doar dacă se impune, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăţilor cetăţenilor. Un exemplu în acest sens este cel pe care l-am trăit în ultima perioadă: pandemia de COVID-19.

De multe ori, medicii pot comite această infracţiune fără intenţie. Este adevărat că, din cauza anumitor lipsuri, în special cel generat de personal, pacienţii rămân cu impresia că doctorii nu vor să le acorde servicii medicale.

Bineînţeles, oamenii au posibilitatea de a se adresa organelor competente în cazul în care se simt nedreptăţiţi. Aici nu mă refer doar la Parchet, ci chiar și la Comisia de Monitorizare și Competenţă Profesională pentru Malpraxis.

Citiți și: O nouă certificare în managementul calităţii în sănătate