În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, am fost vizitat de unul
din cei care au fost martorii dezvoltării mele profesionale. Îi eram îndatorat
acestui om, anumite evenimente din viața mea de tânăr medic au fost influențate
de prezența sa binefăcătoare. În sufrageria casei noastre din Omer, Israel, la
un pahar de suc de fructe, oaspetele meu și-a îndreptat atenția spre rafturile
bibliotecii noastre – nu foarte mare, dar suficient de cuprinzătoare pentru a
atesta gusturile fiecăruia din locatari. Privirea i s-a oprit asupra unui volum
destul de uzat de atâta citire și răsfoire, „De la vis la descoperire“, scris
de întemeietorul teoriei stresului, Hans Selye. Acest volum se poate
număra printre cele poate zece cărți care mi-au cizelat concepția despre
știință și viață, o carte plină de gânduri foarte interesante, exprimate sub o
formă clară – pe scurt învățăminte care pot acompania cariera oricărui individ
preocupat nu numai de ce se scrie și se publică în reviste și tratate medicale,
dar și de ce se ascunde în spatele multor idei devenite azi universal
acceptate.
Vizitatorul m-a privit direct în ochi și, cu un ton aproape
înduioșător, mi-a cerut să îi împrumut volumul, până la următoarea noastră
întâlnire. N-am putut rezista, dar aceea a fost ultima oară când l-am mai
văzut. De atunci, lipsa volumului lui Selye se resimte de o manieră incredibilă:
locul lui e păstrat în biblioteca din sufragerie, ca și cum cartea urmează să
se întoarcă în orice moment și să-și ocupe spațiul meritat.
Scriu toate acestea sub influența citatului alăturat, care
amintește un fapt nu foarte cunoscut, anume că unele din cele mai importante
descoperiri medicale au fost rezultatul unor pure întâmplări, iar meritul
aparține acelor cercetători care au știut să exploateze jocul întâmplării și să
transforme ideea în practică. Am scris „întâmplare“, dar acestor evenimente
binefăcătoare li se potrivește foarte bine și termenul de „accident“ sau chiar
„eroare“.
Cine nu cunoaște povestea descoperirii penicilinei de către
scoțianul Alexander Fleming, în 1928? Întâmplarea cu pricina face parte din
repertoriul oricărui conferențiar care-și dedică predica descoperirilor în
domeniul medicinii. Fleming uitase neacoperită o placă Petri în care cultiva
stafilococ auriu (unii susțin că celebra cutie se aflase câteva zile alături de
un sandviș uitat și învechit) și ulterior a observat că pe placă se
dezvoltaseră colonii de ciuperci care distruseseră în jurul lor culturile
microbiene. Șapte ani mai târziu, a fost identificată și separată penicilina
din culturile fungice și nu mult mai târziu primii pacienți au beneficiat de un
medicament care a salvat (încă salvează!) milioane de vieți omenești.
Dar oare câți confrați români cunosc povestea diagnosticului
citologic al neoplasmului uterin? Pun această întrebare pentru că există date
clare privitoare la faptul că pionierul acestui test extrem de important a
fost, de fapt, Aurel Babeș și nu George Papanicolaou. Și, cu toate acestea, ca
și în cazul descoperirii insulinei, cel care publică primul e și cel care
rămâne în istorie. Papanicolaou a pus la punct tehnica frotiului vaginal în cu
totul alt scop, el studiind secreția vaginală a animalelor în timpul ciclului
sexual. Cu totul întâmplător, odată cu începuturile studiilor frotiului vaginal
uman, au apărut celule neoplazice pe o probă prelevată de la o femeie despre
care nu se știa că suferă de o tumoră malignă uterină. Așa s-a născut celebrul
test Pap, care permite diagnosticul (și tratamentul!) precoce al neoplaziei de
cervix uterin. La fel ca în cazul multor descoperiri, și aici a fost nevoie de
aproape 15 ani pentru ca acest test, extrem de simplu și ieftin, să intre în
practica curentă.
În următoarea mea poveste, totul a pornit de la o greșeală
tehnică. Ca medic și soț al unei inginere, pot înțelege perfect eroarea unui
doctor, produsă de o greșită instalare a unor circuite electrice într-un aparat
ce fusese destinat înregistrării contracțiilor cardiace. Un american inventiv
(și cunoscut pentru această calitate), Wilson Greatbatch a produs un aparat
care, în loc să înregistreze ritmul cardiac, a emis impulsuri electrice. Așa
s-a născut – susțin surse informate –, dintr-o binecuvântată eroare,
pacemakerul, aparatul care previne de zeci de ani fatalul stop cardiac produs
de o gravă aritmie sau de un infarct miocardic.
„Unde dai și unde crapă“, zice proverbul românesc. Aceasta este
chintesența descoperirii influenței celui mai vândut medicament în ziua de azi
asupra erecției penisului. După cum se știe, sildenafilul, substanța activă din
viagra, are proprietăți vasodilatatoare, printr-un mecanism care protejează
degradarea monofosfatului ciclic de guanozină, împiedicând acțiunea acestei
enzime din grupa fosfodiesterazelor. Efectul era cunoscut de mult, dar
încercările de a include sildenafilul pe lista medicamentelor cu efect
dilatator coronarian au dat greș. Doar că cercetătorii nu au putut să nu noteze
un fapt interesant, raportat de voluntari de sex masculin care au participat la
studiul clinic, și anume augmentarea numărului și calității episoadelor
erectile produse de medicamentul amintit. Nu, pierderea unui drog vasodilatator
coronarian nu a provocat nicio tragedie, pentru că numărul (și calitatea) lor e
în permanentă creștere. Dar se pare că sildenafilul, pe lângă nenumăratele
glume produse de apariția lui pe piață, a rezolvat în bună măsură problemele
legate de ineficiența activității sexuale a bărbaților în vârstă sau afectați
de maladii care influențează negativ această activitate. Și totul, ca și în
celelalte exemple amintite, din cauza unei întâmplătoare combinații între
eroare și înaltul spirit de observație al unor confrați înzestrați cu darul
descoperirii de efecte pozitive, atunci când alții, mai puțin dotați sau mai
puțin norocoși, au omis amănunte „neînsemnate“ și au trecut mai departe.
Nimeni nu poate ști cât de multe povești asemănătoare au rămas
ascunse în negura vremii, neștiute de nimeni, spre regretul omenirii și al
celor care ar fi avut nevoie de un remediu încă inexistent. Dar povața care se
desprinde din aceste scurte relatări e cea care te învață să nu treci cu
ușurință peste ceea ce vezi și să nu subestimezi situații care poate par, la
prima vedere, cu totul întâmplătoare. Spiritul de observație e una din
calitățile primordiale ale clinicianului și cercetătorului.
Așa cum scriam mai sus, nu multe cărți m-au influențat așa cum a
făcut-o cartea lui Selye. Mi-au rămas în minte două din frazele incluse în acel
volum. Prima, un sfat important, dar pe care din păcate l-am neglijat de-a
lungul vremii, e de a avea întotdeauna la căpătâiul patului un creion și o
bucată de hârtie, pentru a înscrie acele gânduri importante sau/și valoroase
care-ți apar în timpul nopții și pe care ai mari șanse a le uita până
dimineața. Trebuie să recunosc că, pe parcursul anilor, nu am reușit să
transform acest sfat într-un obicei și, bineînțeles, sunt convins că multe din
ideile care mi-au venit în puținele momente de insomnie au dispărut cu aceeași
viteză cu care au apărut în orele târzii ale nopții.
A doua frază care mi-a rămas în minte până în ziua de azi m-a
călăuzit de-a lungul vieții mele profesionale. Iată ce spunea Selye: fiecărei
ființe umane, ca și fiecărui atlet, i se cuvine un start egal cu cel al tuturor
cu care concurează în viață. Aceasta e obligația societății și a fiecărui
individ responsabil de soarta altora. Dar, din acel moment, al startului,
șansele fiecăruia vor fi strict subordonate capacității personale. În toată
cariera mea am încercat – și sper că în bună măsură am reușit – să ofer
rezidenților mei un start egal, fără protecții, oferind fiecăruia aceleași
condiții pentru a reuși. Oare e nevoie de subliniat faptul că, după o scurtă
perioadă de început, tinerii mei colaboratori au reușit mai mult sau mai puțin,
doar în funcție de abilitatea fiecăruia de a se adapta la o meserie grea,
într-un mediu care cere cooperare și de multe ori sacrificiu de sine? Și în
această direcție Selye a avut dreptate!
|
 „Majoritatea descoperirilor atribuite de
obicei întâmplării reprezintă de fapt rodul unei prodigioase puteri de
imaginație, care discerne imediat multiplele aplicații generale ale unei
observații întâmplătoare.“ (Hans Selye, 1907–1982)
|
