În noul său volum de publicistică, STRATEGIA ŞI TACTICA DE A NE FURA SINGURI CĂCIULA, Editura „Viaţa Medicală Românească“, dr. Mihail Mihailide surprinde prin altoiul unui ciot din limbajul de lemn pe o vorbă veche românească. Din primele pagini aflăm că „Strategia şi tactica“ este anume aleasă spre a aminti de unele dintre metehnele din anii de până în 1989, încă „de actualitate“. „A ne fura singuri căciula“ este o expresie pe care nu o întâlnim în vreo altă limbă şi, folosită în titlu, are efectul unui duş rece. Cum vine asta? Cine este făptaşul şi cine păgubitul? Cum întrebările ar putea continua, aproape că desluşim cum de s-a făcut ca absurdul să răsară pe plaiurile mioritice. Căutând răspuns, o zare de înţelegere am întâlnit-o la un vechi înţelept şi ar însemna „a-ţi păgubi agoniseala cu câştigul“. Dr. Mihail Mihailide şi-l asociază pe Constantin Rădulescu-Motru care, în „Psihologia poporului român“, vorbeşte de „neperseverenţa“ poporului român înţeleasă de unii autori şi ca o formă de adamism. (...)
Scrie filosoful: „Unde profesiunile se ocupă fără selecţie, avem neperseverenţă la lucru“. Exact asta demonstrează dr. Mihail Mihailide de-a lungul a aproape trei sute de pagini în care sunt cuprinse articolele apărute în Viaţa medicală între anii 2000 şi 2009, cu supratitluri semnificative – „In media res“, „La timpul prezent“, „Prepeleacul cu jurnale“ şi „33 de cvadraţi de apropouri şi reflecţii“. Se cuvine să remarcăm că autorul, înzestrat cu un deosebit simţ al măsurii, al echilibrului şi al nuanţei, este departe de a fi obsedat doar de jumătatea goală a paharului, cum se întâmplă în marea parte a publicisticii româneşti. Spirit constructiv, el prefigurează jumătatea plină, arătând licări de lumină în întunericul ce pare că ne înconjură ca un blestem. Aş remarca aici, cu deosebire, cronicile apărute sub genericul „Cartea confraţilor“, din care am reţinut, cu nostalgie, pe aceea dedicată lui Victor Săhleanu, un gând de frumoasă aducere aminte a celui care a fost un distins antropolog, om cu vastă cultură şi preocupări artistice. Trebuie să amintesc şi întâmpinarea la cartea „Pe prispa cerului“ a lui Iftimie Nesfântu, un confrate de redacţie, intitulată „Dezvăluirile unui reporter special“, cu „texte captivante, sapienţiale“, presărate pe calea de la reportaj la artă. Şi, fireşte, exemple se mai pot da.
Cum tematica abordată este amplă şi variată, am aşeza-o sub semnul bine cunoscutului dicton „Sunt om şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin“, transpus în unitatea dintre medic, scriitor şi publicist. De la medic, păstrează aplecarea atentă spre examinarea obiectivă, un fel de examen anatomopatologic al vremii noastre. Cu scriitorul ne întâlnim în stilul de o eleganţă unditoare, colorat discret cu un umor subtil ce aminteşte definiţia umorului românesc ca „formă elevată de manifestare a disperării“. Publicistul scormoneşte cu abilitate, uneori cu aplomb, prin ungherele realităţii, sesizează problemele acute şi îngrijorătoarele tendinţe de cronicizare din tranziţia românească parcă mereu de la o criză spre alta. Toate sunt dibaci răsfirate într-un generos orizont de cultură cu aplecare spre filosofie şi, câteodată, spre poezie. Cele mai multe dintre articole au ca temă sănătatea – de la problemele de sistem la cele curente de ştiinţă, deontologie medicală sau cele cotidiene. O serie de articole tratează temele privind educaţia, învăţământul în general şi cel de specialitate. Nu sunt trecute cu vederea, nu avea cum, aspecte ale vieţii noastre culturale, apariţiile editoriale şi nici suferinţele limbii române. Dacă cele mai multe dintre articole invită la reflecţie şi la o discuţie serioasă, altele sunt consemnări aproape telegrafice din diferite ziare şi reviste, ca şi cum comentariile nu-şi mai au rostul, selecţia şi aranjarea în pagină fiind în sine comentariu. Autorul intervine printre rânduri, mizând pe o complicitate benefică cu cititorul. În esenţă, se desprinde un îndemn grav la responsabilitate pentru tot ceea ce gândim, scriem şi făptuim.
Cineva s-ar putea întreba: Qui prodest? Articolele au apărut, s-au citit la vremea respectivă, însă ordonarea lor într-un volum face să înţelegem mai bine un mod de gândire, o atitudine şi invită la o cordială comunicare. Ne încredinţa Eclesiastul că: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori… vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti… vreme este să iubeşti şi vreme este să urăşti… Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor. El a pus în inima lor veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit“. Întorcând ochii de la zădărnicia despre care vorbea înţeleptul şi pentru care se ruga psalmistul, intuim un rost. E adevărat, trăim un timp al urii (se promovează chiar un „discurs al urii“), al disoluţiei, al deconstrucţiei, însă, cu siguranţă va veni şi o vreme prielnică construcţiei în care vor fi recuperate toate frânturile risipite în vremurile de restrişte. Între ele şi gândurile pe care autorul le dăruieşte într-un act de comuniune intelectuală. Şi, dacă e adevărat că este fericit cel ce face ceva folositor pentru semeni, atunci dr. Mihail Mihailide poate fi considerat fericit prin ceea ce împărtăşeşte cu elevaţie şi nobleţe sufletească semenilor. E mult, e puţin? Cititorul este cel care va decide.
