Cuvintele lui Nietzsche sună ca un verdict:
„Oriunde am aflat viaţă, am aflat voinţă de putere; chiar şi în voinţa
servitorului am aflat voinţa de a fi stăpân“. Peste ani, Heidegger nu se îndoia
că puterea este caracterul fundamental al vieţii, care la el, cum ştim, înseamnă
fiinţă. De altfel, încă Aristotel definea omul zoon politikon, fiinţă independentă de rigorile biologice, pe care
le poate depăşi doar în comunitate şi, nu o dată, pentru a face rău.
Astfel, se cuvine să reflectăm asupra
felului în care cel investit cu putere îşi face din aceasta o pârghie pentru a
acţiona concret într-un fel sau altul şi abia apoi să coborâm de la înălţimea
principiilor la viaţa concretă, acolo unde se face istoria. Istoria se scrie şi
rescrie după principiul „prezentul dictează trecutul“ şi din această cauză este
anevoios s-o înţelegem şi prin stufărişul voinţelor de putere adăugând rătăcirilor
trecute altele, nu mai puţin primejdioase. Suntem încă martori la rescrierea
istoriei după interese sau preferinţe ce ţin de culoarea politică, iar adevărul
pare scos la mezat.
În acest context, semnalăm o excepţie, care
ilustrează, încă o dată, că numai cunoscând adevărul, înfăţişându-l sine ira et studio, putem înţelege, prin
trecut, prezentul, spre a recunoaşte, dintre variantele posibile, cele cu şanse
de a ameliora realul şi în ce condiţii. Cartea semnată de dr. Mihail Mihailide cu titlul programatic Medicii şi seducţia puterii. Miniştrii
sănătăţii (1945–1989), apărută la Editura Viaţa Medicală Românească,
reprezintă una din puţinele excepţii – prin rigoarea şi vastitatea documentării,
bogăţia bibliografiei, subtilitatea nuanţată a analizei şi un duh al înţelegerii
cu certe virtuţi terapeutice. Autorul nu se situează în ipostaza de judecător
absolut, ci vrea să înţeleagă şi s-o facă împreună cu cititorul, descifrând
semnele unui timp în care gândirea maniheică este departe de a fi folositoare.
Sunt ani despre care s-a scris (nu puţin), dar destul de multe dintre apariţii
sunt doar plata unor poliţe, ca jertfe aduse zeiţei Eris. Trebuie să mai adăugăm
că această carte se înscrie în preocupările din ultima vreme ale autorului, dacă
ţinem seama doar de serialul „Medicii şi morbul puterii“ publicat în săptămânalul
„Viaţa medicală“.
Mihail Mihailide a cercetat minuţios arhive,
a investigat cu migală etiologia puterii, când anume se transformă în boală,
cum se manifestă, cu ce efecte directe şi colaterale şi cum se reflectă în timp
în amintirea trăitorilor. Este un semn îmbucurător, marcând evoluţia spre o înţeleaptă
asumare a trecutului. Abia apoi, ca să folosim termenii kantieni, să ne întrebăm
ce suntem datori să facem ca să ne fie îngăduită speranţa de însănătoşire a
mediului social şi politic. Avem de-a face cu o artă a comprehensiunii,
consecinţă a unei virtuoase exersări a spiritului de discernământ, folositoare
într-o terapie a urii şi a minciunii, a domolirii răului ce macină parcă
iremediabil vremea noastră.
Relevant este titlul unui capitol – „Despre
ieri, cu gândul la azi“ – din care cităm cuvintele profesorului Setlacec, care
mărturisea că a fi fost membru al Partidului Comunist nu poate fi o vină sau o
acuză, câtă vreme atât de mulţi l-au servit, dar „grav este că unii l-au servit
rău“. S-a mai întâmplat însă, cum vedem, ca „un iacobin ministru să nu fie un
ministru iacobin“. De altfel, prezenţa medicilor în viaţa politică este
semnalată încă de prin secolul XIX şi nu doar la noi în ţară, iar istoria
consemnează că s-au îngrijit de sănătatea publică cu împliniri notabile Ion
Cantacuzino, Iuliu Haţieganu, C. Angelescu, gen. dr. Nicolae Marinescu, Nicolae
Lupu ş.a. Totul s-a modificat brusc şi radical după 1944, motivaţia de a intra în
politică a devenit un fel de „pact cu diavolul“, cu efecte primare şi secundare
care şi-au lăsat amprenta pe starea de sănătate a poporului şi prestigiul şcolii
medicale româneşti. Puterea şi-a demonstrat seducţia şi după 1989 până
într-acolo încât urmaşi ai lui Esculap, cuprinşi de o adevărată „beţie a
puterii“, fac din principiile generoase un aliat pentru a-şi asigura avantaje
personale de toate felurile – de la imagine la cele materiale, vizibile sau
„discrete“. În toate aceste manifestări morbide se întrevede o singură cauză,
pe care o sesiza încă Platon: „Dacă omul a primit o educaţie defectuoasă sau
rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul“.
Autorul este înarmat cu tot ce este necesar
unui bun diagnostician – documentarea vastă din surse cât se poate de sigure,
cunoaşterea aprofundată a unor lucrări semnate de prestigioşi teoreticieni ai
istoriei şi filosofiei medicinii, ca şi ai filosofiei politicii. La toate adaugă
însă vocaţia de medic fidel principiului primum
non nocere, într-un sens larg, izvorât din ideea că răul vine din minciună,
trufie şi invidie. Poate din această cauză, atunci când se depărtează de
document, autorul o face cu glasul sfătos al unui narator doritor de înţelepciune
pe care o caută ca pe un zvon de lumină în hărmălaia întunecată a vremurilor.
Vedem cum înţelegerea presupune, în primul rând, renunţarea la criteriile
maniheiste (cum o făceau conducătorii de atunci), la împărţirea brutală în alb
sau negru, pentru a scormoni în mulţimea nuanţelor de gri, ce ne aduce aminte că
la noi Ştefan Lupaşcu a dat o logică a terţului inclus, Petru Botezatu o logică
naturală, iar Constantin Noica o logică hermeneutică. O asemenea anamneză
iatroistorică are darul benefic de a tempera furia urii, cel puţin în varianta
ei viscerală şi de a face din înţelegere o formă de ameliorare a condiţiei
umane în genere şi a fiecăruia om în parte. Nu ştim dacă şi în ce măsură e un
drum spre iubirea de semeni, dar Mihail Mihailide arată, cel puţin, cum ne-am
putea îndepărta de ura pandemică de care suferă lumea contemporană.
În paginile cărţii se reconstituie o
atmosferă proprie acelor ani în care, rând pe rând, prim-planul este dominat de
personalitatea medicilor care au fost miniştri ai sănătăţii în cele nouă
guverne – începând cu cele două ale lui Constantin Sănătescu şi terminând cu
cel al lui Constantin Dăscălescu. Prezentarea este cronologică, dar ceea ce ar
putea fi un schematism incomod este înmlădiat de titluri şi subtitluri care,
citite independent, conturează tabloul unei vremi sub care se scrie destinul
oamenilor suportând cu greu povara ei şi tânjind a se elibera ca dintr-o
închisoare. Între ele, spre exemplificare, cităm: „Am fost judecat pentru că
susţin ştiinţa românească“, „Aporia dintre vocaţia binelui şi datoria partinică“,
„Am apărat ştiinţa românească şi asta nu a convenit multora“, „Un rector în
dosarele securităţii“, „Un sperjur hipocratic“, „Puterea – scop sau mijloc“.
Într-un fel de oglindă sunt consemnate contribuţiile ştiinţifice, cum au fost
realizate, măsurând distanţa dintre calităţile intelectuale ale cercetătorului şi
caracterul corupt de putere. Anexele completează afirmaţiile aducând un plus de
veridicitate care pune cititorul în faţa unor întrebări cruciale: Cum a fost
posibil? Va mai fi cândva şi cum? Toţi cei prezentaţi au făcut, fiecare în
felul său, un „pact cu diavolul“ care este neîncetat prin preajmă căutând abil
să tragă omul de partea sa. La prima vedere, preţul peste timp este unul de
imagine, însă dincolo de el găsim viaţa unor oameni neştiuţi care a fost salvată
sau sacrificată.
Patologia puterii poate face dintr-un savant
un aservit politicului până la înrobire, cum a fost cazul lui Constantin I.
Parhon. Ascensiunea sa este descifrată nu doar într-o anchetă sociopolitică, ci
şi dintr-o sugerată psihanaliză a seducţiei. Este locul să spunem că, pentru
medici, implicarea politică are mai multe riscuri, pentru că se adaugă puterii
de a cunoaşte omul, a-i înţelege suferinţa şi a încerca să o vindeci. Exersată
în sfera politicului, puterea viciază nu doar capacitatea de vindecare, ci
întreaga personalitate, chiar şi atunci când e generată de o motivaţie decentă.
Ne întrebăm însă până unde motivaţia poate disculpa făptuitorul. Răspunsul îl dă
fiecare cititor după măsura cunoştinţelor şi a propriei conştiinţe. De aceea,
cartea trebuie citită cu atenţie, o descriere a fiecărui caz riscând să ducă la
un schematism păgubitor pe care autorul l-a evitat cu eleganţă.
Cum să judecăm noi, cei de astăzi, acele
vremuri când ştiinţa era sufocată politic, când nu doar „lumina venea de la răsărit“,
ci întreaga cunoaştere ştiinţifică faţă de care restul era reacţionar, când
ubicuitatea Securităţii penaliza cea mai mică abatere, iar ţara devenise o
închisoare din care prea puţini puteau evada? Cum să judecăm astăzi un regim
care se anunţa „biruitor al istoriei“? Un caz dramatic este cel al savantului
Daniel Danielopolu, care a fost ministru „datorită prestigiului său
profesional-ştiinţific“, dar şi pentru că semnase „Memoriul universitarilor“,
în care se cerea „imediata încetare a războiului“. Necazurile au venit destul
de repede cu ajutorul unor colegi şi cele mai multe ţineau de recunoaşterea
tranşantă a superiorităţii absolute a ştiinţei sovietice (în cazul lui Pavlov) şi
ştergerea oricăror contribuţii româneşti. Remarcabile sunt paginile dedicate soţilor
Dumitru şi Florica Bagdasar, eroii unui cunoscut roman al lui Saul Below, aparţinând
unei generaţii de stalinişti „aparatnici“, reuşind să fie „apolitici, care s-au
băgat în politică“. Morbul puterii asociat cu grave carenţe de caracter se arată
devastator, ca în cazul lui Vasile Mârza, în „Destinul aparatnic al unui
fiziolog“, care ilustrează dictonul după care „a porunci altora este a fi
singur“, un destin damnat al istoriei recente.
Reţinem concluzia: „Compromisurile făcute în
relaţia cu politicul s-au răsfrânt asupra biografiei lor, costurile de imagine
fiind din această categorie. Dar corpul medico-sanitar, prin inteligenţa şi
«diplomaţia» de care aceşti lideri au dat dovadă, a fost apărat, uneori salvat,
ferit de o bună parte a vicisitudinilor timpului“. Cert este că, dacă industria
de cuvinte vide de conţinut ar fi dat o măsură a faptelor, nu am fi avut
degringolada morală de astăzi.
