„Ce este adevărul?“ – cutremurătoare întrebare
pe care guvernatorul roman Pilat din Pont i-a pus-o lui Iisus Hristos şi de
atunci străbate statornic devălmăşia veacurilor ca o umbră a condiţiei noastre
de fiinţe spre Înviere. Cu atât mai cutremurătoare, cu cât era în faţa Adevărului
Însuşi, Cel pe care cunoscându-L devenim liberi. Cel învestit cu puterea lumii
acesteia nu ştia că adevărul nu se relaţionează cu „ce“, un lucru între altele,
ci la „cine“, fiinţa umană a cărei fiinţare a fost asumată de Fiul lui Dumnezeu
spre a-i reda demnitatea frumuseţii dintâi. Peregrinarea noastră prin vremi
arată că zadarnică este căutarea Adevărului în creaţie, o zădărnicie din care
putem ieşi doar urmând drumul spre Creator, singurul Adevăr din care se
despletesc toate celelalte. Încercând a-i descifra semnificaţiile în contextul
de atunci şi nu după „exigenţele“ noastre împotmolite în confuzie şi trufie, îi
simţim dramatismul pe care, fără să-şi dea seama, Pilat l-a depăşit când a
ordonat să se scrie pe cruce „Iisus Nazarineanul, Regele iudeilor“. Mai mult, când
fariseii i-au spus să schimbe înscrisul cum că „El spune“ că ar fi regele
iudeilor, răspunsul lui Pilat a fost categoric: „Ce am scris, am scris“. Era
scris „în evreieşte, latineşte şi greceşte“, limbile prin care s-a propovăduit învăţătura
creştină. Presimţea în necredinţa-i şi graţie celor spuse de soţia sa că Adevărul
este Fiul lui Dumnezeu care anume s-a înomenit ca omul să afle îndumnezeirea, făcând
din moartea ce-i pecetluia destinul o trecere spre viaţa fără de sfârşit. Iar
viaţa veşnică este, cum Hristos însuşi spune: „A Te cunoaşte pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. La începuturi, din
neascultarea singurei porunci date de Dumnezeu întâilor oameni, moartea s-a făcut
destin implacabil; acum, prin ascultarea lucrătoare a voii lui Dumnezeu,
Hristos a călcat moartea noastră cu moartea Lui, fiecăruia făcându-Se pildă şi,
mai mult, fiindu-ne aproape în tot ceasul, sprijinindu-ne în ceea, fiind plăcut
lui Dumnezeu, este spre folosul nostru. Răstignit între cei doi eoni, Hristos
Se roagă până la sfârşitul veacurilor: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce
fac“.
„Cel care lucrează
adevărul vine la Lumină“
Nu o dată a spus ucenicilor că „Fiul Omului
va fi prins şi ucis de oameni dar că a treia zi va învia“, însă în umanitate nu
au înţeles, nici nu au crezut şi, mai mult, când Apostolul Petru în dragostea
sa omenească I-a spus să nu i se întâmple aşa ceva, Hristos l-a dojenit. Acum însă
venise vremea nu după rânduiala noastră hărţuită de incertitudine, ci după
aceea a lui Dumnezeu, „care pe toate le-a făcut cu înţelepciune“. Era vremea
Cinei de taină şi după Legea cea veche se întâlneau, dar acum nu spre a prăznui
ieşirea din robia egiptenilor, ci din aceea a întunericului celor pământeşti
aducătoare de moarte. Strălucea întristată Lumina cea neînserată a iubirii lui
Dumnezeu, care atât a iubit lumea, încât „pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat,
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Încredinţează Sfântul
Apostol Ioan că Hristos nu a venit „să judece lumea, ci ca să se mântuiască
prin El lumea“, să se elibereze de întuneric şi să se vindece de moarte. Dar
atunci, ca şi acum, din nefericire, „oamenii au iubit întunericul mai mult decât
Lumina…“. Mai adăuga spre deplină dumirire: „Căci oricine face fapte rele urăşte
Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească“. Astăzi,
când sărbătorim marea trecere de la moarte la viaţă în iluzoriile străluciri
abil regizate ale secularizării, nu ne înşelăm numindu-le lumină, fiind mai
farisei decât fariseii de odinioară? Măcar acum, când spunem cam fără măsură că
Îl mărturisim pe Hristos dar în fapt ne mărim nimicnicia, să ne amintim spre
neuitare că acela „care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să arate faptele
lui că în Dumnezeu sunt săvârşite“.
Aşadar, toate erau pregătite şi, intrând în
foişor, după datină Iisus a spălat picioarele apostolilor şi pe cele ale lui
Iuda, ştiind prea bine că L-a trădat şi vândut. Măsurând secularizarea, spălarea
picioarelor este un spectacol mediatizat, spulberând adevăratul mesaj. În fapt,
Iisus a dat o lecţie a smereniei nesfârşit iubitoare, anume înfăţişând ce
reprezintă adevărata putere dumnezeiască şi îndumnezeitoare: „Cine vrea să fie
mai mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între
voi să fie servitorul vostru, aşa cum Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci
ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“. Oare ce a simţit
Iuda în acele clipe, care puteau fi ale întoarcerii? Taină rămâne şi astăzi
Cina la care Hristos, frângând pâinea, a spus: „Acesta este trupul Meu care se
frânge pentru voi“ şi „Acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru
voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor“. Atunci, prin pâinea şi
vinul binecuvântate de Hristos s-a îndumnezeit creaţia căzută odată cu Adam şi
Eva, iar noi, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine ne facem părtaşi acelei Cine
„spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“. Împlinim astfel cuvintele
Sale, de a face aceasta spre amintirea Lui, a dorului cu care Însuşi s-a împărtăşit
ca un bun rămas. Şi noi care ne numim „drept-măritori“ creştini, unde suntem?
Sf. Nicolae Velimirovici constata că ne-am îndepărtat de Adevăr: „Lumea creştină
a ajuns neadevărată, nedreaptă şi necinstită într-o asemenea măsură încât a întrecut
popoarele necreştine“ şi de aici numeroasele rele de care ne plângem zadarnic.
Soluţia? Una singură: „Să cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul ne va slobozi de
toate relele… Mărturisiţi-L pe Hristos în viaţa voastră de familie şi socială,
iar Hristos vă va izbăvi de toate răutăţile făcătorilor de rele văzuţi şi nevăzuţi“
.
„Ecce Homo!“
Esenţa dumnezeirii Mântuitorului ni se arată
în toată minunăţia ei în jertfa Sa prin care a înnoit viaţa, darul pe care
Dumnezeu l-a făcut omului, lăsându-i neştirbit darul libertăţii. Însuşi Fiul
lui Dumnezeu şi Fiul Omului îndeamnă: „cel ce vrea“ să-I urmeze să se lepede de
sine, de condiţia înceţoşată a minciunii şi răului în care vieţuieşte, să-şi ia
crucea ca o scară a înălţării sale spre cele dumnezeieşti şi să-I 
urmeze neabătut
pentru că întru biruinţa lumii căzute adus-a cineva vreodată o jertfă mai înaltă?
Aici este, cum a scris Părintele Stăniloae, marea taină a solidarităţii cu
omenirea păcătoasă.
În grădina
Ghetsimani, i-a îndemnat pe cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, să vegheze
ca să „nu cadă în ispită“, căci „trupul este neputincios, dar duhul este osârduitor“.
Nu dormim, la rându-ne, în ignoranţa noastră vinovată, iar El se roagă cu
lacrimi de sânge: „Părinte, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine
paharul acesta, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă“? Spunea Blaise Pascal că
Hristos este răstignit până la sfârşitul veacurilor. Cu fiecare zi ce trece ne
dăm seama că singur, omul nu poate ajunge la triumful spiritului asupra
trupului, a duhului asupra materiei, care rămâne o bună slugă dar un rău stăpân.
Ne-ar fi spre dobândirea libertăţii primirea conştientă a luptei cu răul din
noi şi dintre noi, urmată de chemarea Celui care e mereu gata să ne fie de
folos şi o va face netăgăduit, cum îngerii au venit la Hristos în grădina
Ghetsimani. Întrevedem aici unitatea fiinţială a lui Hristos ca Om şi Dumnezeu.
Ca om se roagă: „Părinte, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine acest
pahar“. Ca Fiu al lui Dumnezeu, care ne arată Calea, adaugă deîndată: „Dar nu
voia Mea, ci voia Ta să se facă“. Cu asta începe calea spre biruinţa desăvârşită,
care culminează pe Golgota. Acolo, în chinurile pe care doar Maica Sfântă le
simţea cu întreaga-i fiinţă, Hristos se roagă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?“. Se întreba şi David în Psalmul 21, care prefigurează
Răstignirea Mântuitorului. Şi continua: „Departe sunt de mântuirea mea
cuvintele greşelilor mele“. Acum între Hristos, care îmbrăcând firea noastră a
rămas străin de păcat, şi Tatăl Ceresc se întindea deşertăciunea nelegiuirilor
făcute de cei care se lepădaseră de Dumnezeu. Era vremea când Fiul lui Dumnezeu,
Cel venit să „ridice păcatul lumii“, îşi pregătea plecarea spre slava pe care o
avea dintru început. Şi a făcut-o ca Dumnezeu: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu
ce fac“, căci numai Dumnezeu poate ierta păcatele făcute de om.
Între ei, întâi Iuda, venit din întuneric şi
convertind sărutul păcii în cel al trădării şi vânzării, descins din pustie,
unde cei din vechime s-au închinat viţelului de aur. Cu el s-a deschis drumul
celor care se închină şi slujesc banului cu „darurile“ lui – trufia, invidia, lăcomia
şi toate celelalte. Să nu uităm că era apostol, a urmat chemării lui Iisus, dar
a ales să se închine idolului, minciunii celei a toate relele făcătoare strânse
în simbolul banului, care nu dă viaţă, dar duce la moarte. Ar fi putut fi
iertat dar, pierzându-şi minţile, a mărturisit nevinovăţia „omului aceluia“ fără
să-şi ceară iertare. Sugrumat de păcat, nu avea decât o soluţie – sinuciderea;
nu Dumnezeu l-a ucis, ci păcatul, slujirea lui Mamona, domnul morţii.
Urmând cele petrecute atunci, să încercăm să
ne judecăm pe noi înşine, înainte de a-i „osândi“ pe cei din jur, pentru că
numai lepădându-ne haina egolatriei nesăţioase ne facem vrednici de Jertfa Sa.
Cei mai aprigi duşmani au fost fariseii, cei care ar fi trebuit să fie primii
care să-L recunoască a fi Fiu al lui Dumnezeu, pentru că ştiau Scripturile (sau
aşa ar fi trebuit), toate cele spuse de prooroci, L-au ascultat vorbind, i-au văzut
minunile. Diavolii înşişi îl recunoscuseră şi se rugaseră la Gherghesei, unde
oamenii nu l-au primit pe Cel ce-l vindecase pe demonizat. Cum s-a făcut? Prea
plini de ei şi goi de Dumnezeu, fariseii deşertaseră, goliseră legea de conţinutul
ei purtător de viaţă, îndemnând la pocăinţă fără ca ei să se pocăiască, predicând
fără a respecta cele predicate, repetând mecanic doar formele şi făcându-se
„morminte văruite“. Orbiţi de trufie, exercitându-şi nemilos puterea sterilă de
sens, nu aveau cum recunoaşte că Hristos nu a venit să „strice legea, ci să o împlinească“.
Atunci, ca şi acum şi mereu, formalismul are un singur sens, cel al vicleniei –
L-au trimis la moarte, dar nu L-au ucis, respectând una dintre cele zece
porunci. Nu însă pe cea care spunea să nu minţi, să nu depui mărturie mincinoasă.
E adevărat, se închinau lui Dumnezeu şi o făceau cu grandilocvenţă în văzul
lumii, dar în taină slujeau lui mamona. L-au uitat şi pe David, care se ruga:
„Doamne, strajă pune gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele. Să nu abaţi
inima mea spre cuvinte de vicleşug ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele.“ Nu
aflăm oare câte un fariseu ascuns în cine ştie ce cotlon al sufletului?
L-au ucis prin Pilat, simbol al puterii
acestei lumi, lesne şantajabilă. Să ne amintim de cea de a treia ispită a
diavolului, căruia Iisus i-a răspuns făcându-l să piară: „Domnului Dumnezeului
Tău să i Te închini şi numai lui singur să-I slujeşti“. Pilat a recunoscut că
nu I-a găsit vină, dar ura vicleană a fariseilor l-a făcut să se teamă, acolo
unde „nu era teamă“. A încercat să ceară milostivirea mulţimii, care avea
posibilitatea să-l elibereze pe unul din cei trei condamnaţi la moarte. Înfiorează
gândul că mulţimile s-au arătat milostive pentru tâlharul Baraba, iar pentru
Iisus au avut un singur strigăt repetat: „Răstigneşte-L!“. Într-un fel şi-au însuşit
un destin când au spus ca sângele Lui să fie asupra lor şi a urmaşilor. Constrâns
de toate şi îndeosebi de propria-i neputinţă, a respectat normele dreptului
roman, s-a spălat pe mâini clamându-şi culpabila-i… nevinovăţie. În văzul
tuturor a rostit celebrele cuvinte: „Ecce Homo!“, „Iată Omul!“. De atunci ştim şi
mărturisim că acesta este Omul căruia i s-a reînnoit şansa biruinţei şi i s-a dăruit
destinul înfierii dumnezeieşti. Drama lui Pilat este drama tuturor celor care
cred şi exercită această putere a lumii, efemeră în sine şi pentru sine, şi sfârşind
în autodistrugere până la sinucidere. O tradiţie spune că Pilat s-ar fi
sinucis, asemenea lui Iuda, mărturie prin veac că acesta este sfârşitul puterii
banului şi al stăpânirii nedrepte a semenilor.
Pe Crucea mântuitoare sunt recapitulate toate, începând cu cei doi tâlhari
între care a fost răstignit, arătându-ne pentru totdeauna că timpul prielnic
eliberării de moarte este „acum“. După ce a mărturisit culpabilitatea lor şi
nevinovăţia lui Hristos în care l-a văzut pe 
Dumnezeu, tâlharul se roagă:
„Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta“. Astfel el a devenit
primul cetăţean al raiului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai“, numindu-se ca sfânt
Dismas. Tot pe Cruce, suferind calvarul Răstignirii şi văzând-o pe Maica Sa împreună
cu apostolul Ioan, şi, trăindu-i durerea tăcută a sfinţenie, îi spune spre mângâiere
„Iată fiul tău“. Apoi către ucenicul iubit: „Iată mama ta“. Şi instituie o nouă
legătură sfinţitoare între noi şi Preasfânta Fecioară care ne doreşte şi ajută
să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Nu ştiu cât de vrednici suntem ca fii, dar e
sigur că Maica Sfântă ne iubeşte cu Iubirea Fiului şi ne ocroteşte ca pe făpturi
ale Iubirii Tatălui Ceresc. „Săvârşitu-s-a“ a mai spus Hristos, amintind de Rugăciunea
către Tatăl pentru El şi toţi care îi vor urma: „Lucrul pe care mi L-ai dat să-l
fac, l-am săvârşit“. Apoi, cuvintele în care adie lumina Învierii: „Părinte, în
mâinile Tale Îmi dau sufletul.“ Înţelegând aceasta, Lucian Blaga laudă suferinţa
purificatoare şi se roagă să nu fie luată, îndemnând la neuitare „că există
pretutindeni şi această suferinţă/ până astăzi şi de acum înainte/ singura legătură
între noi şi Tine“, pentru că ea „sporeşte fiinţa întru fiinţă“. Să ne asemănăm
acelei „făpturi-ncinse-n sfoară, urmându-L pe Hristos şi, ajunşi pe Cruce să şoptim
nu spre fala oamenilor, ci spre mărturisire tainică: „Mai departe nu m-aş
duce,/ Dă-te, dă-te doar puţin mai/ într-o parte. Fă-mi şi mie loc pe cruce“. E
ca şi cum ne-am dezbrăca de bezna minciunii şi urii şi ne-am îmbrăca straiele
luminii; ne-am rupe cătuşele vremelniciei spre a ne face gazde veşniciei; am
urma Calea pe care, cunoscând Adevărul, ne eliberăm de tot necazul „cel din
rele şi durere“.
„Bucuraţi-vă!“
Dacă Răstignirea s-a petrecut în văzul
tuturor, tocmai spre luare aminte, Învierea rămâne taină la care se fac parte
toţi cei ce cred şi mărturisesc „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea
cea de o fiinţă şi nedespărţită“. Înviind din morţi, Hristos S-a arătat mai întâi
femeilor mironosiţe care au înfruntat teama şi, mânate de dragoste, aveau o
singură grijă: cine le va da deoparte piatra de la mormânt. Piatra era dată la
o parte, mormântul gol, cum va fi până la sfârşitul veacurilor. Le-a spus
„Bucuraţi-vă!“, cum odinioară Îngerul Gabriel i-a spus Fecioarei: „Bucură-te!“.
Apoi s-a arătat ucenicilor, lui Toma, a cărui credinţă s-a clătinat şi a mărturisit
cinstit, alegând mai bine să fie dojenit decât făţarnic. S-a arătat celor doi
ucenici, Luca şi Cleopa, şi ei încercaţi de îndoială, pe drumul spre Emaus. A
mai fost şi cea de a doua pescuire minunată cu iertarea lui Petru, care vărsase
lacrimi amare de pocăinţă, şi reprimirea lui în ceata apostolilor.
Cu
toate acestea primenindu-ne sufletul, să răspundem cu sfielnică bucurie chemării:
„Veniţi de luaţi Lumină!“, s-o dăruim unii altora, mărturisind dimpreună cu strămoşii
„Hristos a înviat!“. Apoi, ca o pecete: „Adevărat a înviat!“. Viaţa veşnică în
Lumina şi Adevărul Iubirii nepieritoare este darul lui Dumnezeu. Ne e mereu
aproape Maica Domnului, pe care o cinstim la Izvorul tămăduirii, în vinerea
luminată de Înviere, la o săptămână după aceea a răstignirii. Răstignirea Celui
întrupat din Sfânta Fecioară ne-a tămăduit de moarte. Să încercăm să fim
vrednici de acest dar pe care numai Dumnezeu îl poate face, asigurându-ne prin
veac: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“. Să
fim cu El, mărturisind întru desăvârşirea unităţii pururi iubitoare: Hristos a înviat!
