În prima zi de mai, Bucureştiul părea
pustiu, de parcă toţi locuitorii plecaseră la iarbă verde. Totuşi, seara,
melomanii au asaltat sala Ateneului. Publicul, dornic să asculte opusuri
romantice de mare frumuseţe, a putut asista la un program variat, o partitură
extrem de îndrăgită fiind urmată de una mai puţin cântată la noi, din
repertoriul cu încărcătură religioasă.
Sub bagheta unui dirijor elveţian apreciat,
Urs Schneider, Concertul în la minor de
Grieg a beneficiat de evoluţia solistică a pianistului Horia Maxim, din păcate
mult prea rar invitat în stagiunea curentă. Maxim a fost, pentru mulţi dintre
spectatori, o revelaţie, un interpret paradoxal, dar captivant: cu un tuşeu
superb şi o tehnică impecabilă, sobru, introvertit, dar cu o
sensibilitate bine
temperată, cu o inteligenţă şi o claritate în exprimare regăsite în construcţia
riguroasă şi fluentă. Având şi anvergură şi poezie, pianistul a rămas în relaţie
permanentă cu orchestra, care s-a pliat pe intenţiile sale interpretative. De
multă vreme nu am mai trăit, ca în acea seară, sentimentul de trăire intensă a
unui concert de o frumuseţe greu de egalat, abordat într-o versiune personală,
fără clişee, fără explozii sonore, echilibrat, romantic, amintind cumva de liniştea
fiordurilor norvegiene. Firesc, uimirea şi încântarea au determinat aplauze
prelungi, răsplătite cu un bis definitoriu pentru un artist complex, sincer şi
reflexiv în faţa claviaturii. Sper ca succesul său să determine invitarea sa
constantă pe podiumul de concert, Horia Maxim demonstrând că este un muzician
de top.
După pauză, orchestra şi corul Filarmonicii
au propus Missa nr. 6 de Schubert,
creaţie excelent realizată, subliniind profunzimea şi starea de reculegere. Cu
secvenţe monumentale, bine structurate în planuri contrastante, într-o concepţie
unitară, lucrarea părea să se preteze
interpretării într-o catedrală, reuşind să
pună în valoare latura mai curând gravă şi frământată a compozitorului. Acordând o pondere deosebită corului,
Schubert a scris pagini superbe şi dificile. Ansamblul pregătit de Iosif-Ion
Prunner a sunat dens, compact şi expresiv, răspunzând cu rigoare cerinţelor
dirijorale, iar orchestra, cu siguranţă într-o zi fastă, s-a evidenţiat prin
precizie, fluenţă, masivitate şi discreţie. Prin urmare, mai bine de o oră,
publicul a trăit intens fiecare moment muzical în parte, realmente marcat emoţional.
Păcat că zgomotul produs inevitabil la ridicarea şi aşezarea corului pe scaune,
precum şi tusea excesivă a unor spectatori ne-au obligat să ieşim, periodic,
din acea stare (chiar de graţie) pe care dirijorul şi ansamblurile Filarmonicii
au ştiut să o transmită ascultătorului.
În intervenţii destul de restrânse, soliştii
au evoluat cu acurateţe. Am remarcat glasurile deosebit de bune ale
mezzosopranei Geanina Munteanu şi tenorului Ionuţ Popescu, adecvate stilului partiturii, cu frazare
frumoasă şi o estompare binevenită a intensităţilor. În schimb, basul Marius
Boloş s-a auzit doar în final, soprana Iulia Artamanov a avut câteva stridenţe
supărătoare, iar tenorul Vladimir Deveselu a fost… ca întotdeauna.
Întâmplător sau nu, Filarmonica a oferit, în
zile de vacanţă, concerte atractive, cu un program bine ales, astfel încât
melomanii, deşi vremea era frumoasă şi evadarea în natură tentantă, au preferat
să se afle în sala Ateneului, bucurându-se din plin de marea muzică şi de
muzicieni pe măsură.