Ajunul
de Moş Nicolae a adus, la sala Radio, un concert care ar fi trebuit să fie
special, pentru că se cânta recviemul german de Brahms, o lucrare monumentală
şi, în principiu, extrem de ofertantă pentru interpreţi. Chiar dacă, aşa cum
îmi atrăgea atenţia cineva, în apropierea Crăciunului nu se programează
asemenea opusuri destinate comemorării celor trecuţi în nefiinţă, în timp ce
lumea se pregăteşte să marcheze bucuria naşterii lui Iisus, s-a ales acea
partitură probabil datorită frumuseţii sale şi dorinţei dirijorului vienez
Sascha Goetzel, apreciat de publicul nostru în apariţii anterioare pe podium.
Din
păcate, de această dată, versiunea pe care a realizat-o a constituit o mare
dezamăgire, maniera sa de abordare fiind cumva paradoxală, pe de o parte,
pentru că gestica amplă, implicată în curgerea muzicii, solicita adesea o
frazare generoasă şi detalii cu intenţii clare de expresie, iar pe de altă
parte, probabil în urma cerinţelor exprimate în repetiţii. Totul s-a desfăşurat
într-o monotonie şi o platitudine greu de suportat, determinată şi de tempoul
extrem de lent, şi o tratare dură, „pătrată“, aproape milităroasă în special în
paginile de anvergură. Nimic din ruga şi introspecţia aşteptată, nimic din
starea de reculegere şi trăire intensă a stărilor diverse sugerate de text şi
de muzică deopotrivă, nimic din încărcătura ideatică ce ar fi trebuit să
contureze atmosfera de catedrală, de profundă sensibilitate sau eventual
revoltă interioară generată de pierderea unor fiinţe dragi. Corul (pregătit de
Dan-Mihai Goia) a sunat bine, dens şi omogen, Orchestra Naţională a evoluat cu
acurateţe într-o construcţie clară şi logică, fără decalaje sau suprafeţe
incert conturate, dar „linia mare“ a lipsit cu desăvârşire, frazarea şi
legatoul au fost înlocuite de parcurgerea sacadată a scriiturii, uneori mai
aproape de un marş.
Conformându-se
unei astfel de concepţii, baritonul Ionuţ Pascu a atacat cu agresivitate
fiecare intervenţie solistică şi s-a apropiat mai curând de cântul wagnerian,
cu un glas amplu, incisiv, bine timbrat în registrul mediu, dar cu mari
dificultăţi în pasaj şi acut ce au generat sunete dezagreabile, deşi în
spectacolele de operă chiar remarcasem un real progres sub aspect tehnic şi
interpretativ. Se pare că modul de a cânta aspru şi monocolor a reflectat şi
opţiunea dirijorală, dar şi propria sa structură (să spunem) mai rece şi „cerebrală“.
În schimb, soprana turcă Cigdem Soyarslan, etalând o voce limpede (cam prea)
lirico-lejeră, condusă cu atenţie, a adus un plus de expresivitate şi o frază
frumos susţinută, deşi nu tocmai în spiritul brahmsian. A rezultat deci o
diferenţă pregnantă între delicateţea sa şi intensitatea granitică a
baritonului, care s-a integrat însă derulării de ansamblu, aşa cum menţionam,
corectă, dar departe de ceea ce aşteptam într-un recviem.
Surprinzător
că, în ciuda anunţurilor repetate cuprinse în textul afişat de televiziuni şi
site-ul oficial al formaţiilor Radio, care invitau melomanii să asculte un
bariton polonez (Adam Plachetka), numărul spectatorilor a fost redus, aspect
deprimant şi pentru cei de pe scenă şi pentru noi, care vedeam în jur scaunele
goale, deşi în general concertele vocal-simfonice atrag publicul, mai ales că
vremea era liniştită, permiţând deplasarea fără probleme până la sala Radio.
Cu
siguranţă, sala va fi luată cu asalt fie pentru a urmări un nou episod din
ciclul „Duelul viorilor“, în care se vor „înfrunta“ din nou Gabriel Croitoru şi
Liviu Prunaru, alături de pianistul Horia Mihail, fie pentru anuala „Seară a
divelor“ în care, la 12 decembrie, vor evolua tinere dornice să se afirme pe
scene din străinătate. Dacă li se potriveşte sau nu „statutul“ de divă, o să ne
convingem atunci, deşi cele trei soliste sunt binecunoscute la noi încă din
anii studenţiei. Vom vedea.
