După articolul precedent, dominat până la
suprasaturaţie de ça argotic, n-am
rezistat unei tentaţii: o incursiune în lumea cărţilor. Prilejuită de târgul
internaţional de carte LIBREX 21 Iaşi. Mă pregăteam să scriu câte ceva după
vizită, dar în cotidianul-lider al presei ieşene a apărut un articol „Bilanţ pe
roşu la LIBREX după primele zile“, cu subtitlul: „E sub orice critică. Publicul
e mult sub aşteptările noastre“. Spuneau reprezentanţii editurilor prezente la
eveniment. Şi dacă, totuşi, unii editori erau, ei înşişi, sub aşteptările
publicului – e drept, în stare de rarefacţie? Pentru că iată, de pildă, la
standul Editurii Universităţii Bucureşti (înghesuit şi modest la înfăţişare, în
ton monoton cu ale celorlalte edituri academice) se prezenta ca ofertă „pentru
atragerea clienţilor“: o carte plus una gratis. Mă interesa autoarea mea
preferată în tot ce ţine de lingvistică, Rodica Zafiu, profesor la
Universitatea Bucureşti. Şi aşa am ajuns la ofertă: prima carte, apărută în
2010, volumul I din „Actele celui de al 10-lea Colocviu al Catedrei de limba
română“ nu justifică preţul (60 de lei), iar volumul gratis e... o noutate din
anul 2000. Nu-i mai puţin adevărat că volumele incluzând lucrările unor
reuniuni ştiinţifice au şi puncte mai slabe, determinate de diversitatea
autorilor. Se întâmplă şi la case mai mari: o carte cu un titlu tentant, apărută
la o editură celebră, se dovedeşte o culegere de lucrări disparate, prezentate
la un congres. Şi nu prea ai ce face cu ea, pe deasupra, achiziţia s-a dovedit
costisitoare.
Oricum,
o zăbavă în lumea cărţilor (143 de expozanţi) înseamnă o mare bucurie, dar în
acest an umbrele au estompat luminile. Din nou m-am convins că din tristeţe se
naşte umor. De pildă, un profesor universitar în retragere expunea pe o măsuţă
o invenţie: eternizarea mişcării unui titirez; un altul, activ, recunoscut
pentru grafomania sa, a scos încă o carte în două tomuri groase, învingând din
nou cenzura economică, căci cea ştiinţifică vine de la sine, fiindcă e total
ignorată. Să nu fiu cârcotaş, au fost şi momente agreabile, îndeosebi
extralivreşti. Dar spaţiul expoziţional închiriat – străvechea Sală polivalentă
– e cu totul inadecvat. Trebuie să revin totuşi la Dicţionarul lui Ioan Matei. Nu înainte de a semnala prezenţa a doi
importatori de carte străină, cu standuri bine aprovizionate, însă numai cu cărţi
în limba engleză. Nicio carte în franceză, măcar un Petit Larousse illustré. Şi uite aşa ajung la Pierre Larousse
(1817–1875), care, în al său „Grand
Dictionnaire Universel du XIX siècle“, vol. I, a introdus articolul argot, vast prin citarea aproape a
tuturor autorilor şi izvoarelor bibliografice din vremea sa, un mic tezaur de
informaţii. M-ar tenta etimologia propusă de Larousse, dar sunt nevoit să mă
opresc doar la un citat din Balzac: „Remarquons
d’ailleurs a haute antiquité de l’ARGOT: il contien un dixième de la vieille
langue gauloise de Rabelais“. Autorul Comediei
umane susţine totodată rolul asimilării argoului în evoluţia literaturii,
inclusiv în cazul unor capodopere.
Ajungem, în sfârşit, la Dicţionar, alegând o intrare potrivită, langue s.f. (p. 295), prezentă în mai multe expresii argotice: 1) soupe de langue – ventuză, sărut cu
limba, sărut umed/franţuzesc; 2) faire
une langue (fourrée) – a se linge, a se mozoli, a băga limba în gură, a se
săruta cu limba; 3) mordre la langue
– a trata cu spatele/de sus/cu dispreţ, a se uita de sus (la), a da cu tifla;
4) parler/jasper la langue verte – a
vorbi la caterincă/la derută/la şmecherie/la uşcheală; a vorbi în argou.
Până acum, de-a lungul serialului, nu-i
exclusă – e chiar posibilă – bănuiala că sunt un apărător ardent al argoului. Să
nuanţăm: apreciez Dicţionarul lui
Ioan Matei, dar unele cuvinte sau expresii argotice franţuzeşti sunt
detestabile. Cred că exemplul „cap de serie“ este verbul tr. baiser – a săruta, cu sensurile sale
vulgare (cum precizează şi autorul, pag. 36 op.cit.). În fond, Dicţionarul ajută călătorul autohton în
Hexagon să reziste la astfel de capcane. Cine doreşte, în fond, argoul crud
circulă şi pe la noi – ascultăm strada fără să vrem, şi evităm unele emisiuni
TV – iar pudibonderia nu prea îşi are locul în cel mai dinamic domeniu al
limbii.
Consecvent, totuşi, revin la enumerarea unor
cuvinte – expresii foarte frecvente, indiferent de rangul social, în limbajul
cotidian al francezilor. Astfel déguelasse,
adj. 1) janghinos, rufos, soios, infect etc.; 2) dezgustător, naşparliu, greţos
etc. Expr.: pas dégueu – cool, mişto,
fain, grozav, excelent. Parcă mai merge, dar dégueulasser – v. tr. înseamnă a păta, a murdări, iar déguelasserie – s.f. – spurcăciune,
scârboşenie, mizerie.
Alt cuvânt: dingue – adj., s.m., s.f. Ca subst.: într-o ureche/rână, atins la
etaj, diliu, sonat, nebun. Ca adj. e ceva mai bine: 1) absurd, prostesc; 2) dar
şi: marfă, cool, fantastic, incredibil, extraordinar, excelent. Aşa-i argoul,
dinamic şi contradictoriu. Continui cu doar câteva exemple. Marrant, -e, adj.: 1) distractiv,
hazliu, haios, amuzant; 2) straniu, bizar, ciudat. Din nou o contradicţie
discretă între cele două grupe de semnificaţii. Nu totdeauna uşor sesizabilă.
Din aceeaşi familie de cuvinte: marre,
adv. în expr.: 1) en avoir marre – a
fi sătul, a nu mai suporta, a-i ajunge până-n gât; 2) C’est marre! Gata! Ajunge! Destul! Să mai adăugăm şi verbul
intranz. marrer – a face haz, a râde,
a se amuza. Faire marrer a qqn. – a
face pe cineva să râdă. Se marrer –
verb reflexiv: 1) a se amuza, a se distra, a râde; 2) a se mira, a se îndoi; s’il croit y parvenir, je me marre – dacă
crede că va reuşi mira-m-aş! O găselniţă argotică: comprenette, comprenoire,
s.f.: 1) minte, creier, cap, inteligenţă; 2) isteţime, agerime, perspicacitate.
Trebuie să adaug extrem de utilizatul chouette
– ca adj.: 1) super, bestial, pe cinste, tare, excelent; 2) arătos, chipeş,
fain, frumos. Expr.: avoir qqn. à la
chouette/être chouette: a) a fi băgat la mititica/la ţuhaus/la zdup, a fi săltat/umflat/arestat;
b) a fi înşelat, dus de nas, a pica de fazan. Chouette (alors)! Super! Excelent! Cool! Chouette papa! Încetişor! Domol! Chouette ca s.m.: 1) partea cea mai tare (bună) a unui lucru; 2)
pufarină, nutella, rozetă, inel, anus; 3) cacealma, bluf, păcăleală; 4) nume
adevărat, real. Las deoparte alte cuvinte sau expresii derivate şi mă opresc
doar la chouette s.f.: scorpie, viperă,
cotoroanţă, femeie rea.
Au rămas nemenţionate multe alte intruziuni
ale argoului în limbajul cotidian. O parte din argoul franţuzesc e în relaţie
cu bucătăria şi hrana, începând cu s.f. cusine:
1) frământare, interogatoriu; 2) poteră, presă, curcănărie, poliţie; 3) mişculaţie,
şmen, şuşă, manevră, afacere ilicită. Verbul tr. cuisiner poate însemna a băga la canoane, a supune unui
interogatoriu; être cuisiné – a intra
la presă, a fi interogat/anchetat cu asprime/metodic.
N-a mai rămas spaţiu nici măcar pentru
termenii argotici năvălitori de pe internet, în care influenţa engleză e
evidentă. Dar există Dicţionarul lui
Ioan Matei, pe care autorul, aşa cum afirmă în Cuvânt-înainte, îl va pregăti în anii ce vor veni într-o ediţie
revizuită şi îmbunătăţită.
