În această rubrică se publică texte critice de atelier, adică redactate de confraţi care la rândul lor şi-au însuşit cu talent meşteşugul scrisului. Pe lângă acest tip de cronică pe care Albert Thibaudet îl mai numeşte critică de artist sau de creator, autorul mai distinge alte două: critica profesorală rezervată universitarilor şi critica spontană sau vorbită. Ultima, căutată poate de scriitori şi artişti care urmăresc un bestseller, poate fi contrazisă de părerile academice. Thibaudet le descrie tututor celor trei feluri de comentarii calităţi şi defecte. Între critica spontană a publicului şi cea gândită a profesioniştilor se desfăşoară un dialog continuu în care când una, când cealaltă are dreptate alternativ. Critica de creator, de artist sau de literat scoate în evidenţă două forţe principale: entuziasmul şi imaginile, dar neglijează arta comparaţiilor. Licenţa şi atestatul nu apreciază acest lucru, considerând definitorii încadrarea artistului înr-o şcoală şi stabilirea influenţelor şi confluenţelor. Pe de altă parte, oricât de justificată ar fi părerea unui artist care ştie cum se creează, nu este de dorit ca ea să devină miezul unei critici de bisericuţă, de camaraderie sau de resentimente. Poetul scrie despre ce a simţit, naratorul despre ceea ce a văzut şi profesorul, dascăl şi canonic al stranei literare, despre ceea ce a citit; lentila prin care se uită are culori diferite. „Critica spontană reprezintă partida celor ce vobesc şi judecă; critica de artist, tabăra celor care creează şi iradiază; critica profesorilor e o critică făcută de oameni care citesc, scriu şi ordonează: nu e totul, dar e mult“ (Albert Thibaudet: Fiziologia criticii, ELU 1966, pag. 82).

    Dar acum să focalizăm un domeniu mai restrâns: poezia în formă clasică. Rima, ritmul, măsura nu sunt fleacuri care pot fi aplicate cu nepăsare uşuratică. Odată un criteriu formal ales, el trebuie respectat cu stricteţe de la început până la sfârşit şi în special cu… talent. Dacă versurile nu mai cer astăzi prea des rimă, ritm şi măsură, este pentru că o revoluţie în ideatica poetică le-a eliberat de constrângeri. Marele dezavantaj al celor trei canoane este că încorsetează ideile, obligându-le să intre într-un cadru procustian în care nu se mai recunosc. Cine scrie o astfel de poezie, cum este Ioan Costea, este tentat să schimbe fondul de dragul formei, căutând mai întâi rima şi văzând ce anume sens i se potriveşte. Demersul trebuie să fie invers, talentul să găsească în mod constant rime care se potrivesc imaginilor poetice. Neizbutirea se face nu rareori surprinsă în placheta GÂNDURI PE O CUTIE DE CHIBRITURI, deoarece autorul nu face niciun efort să surprindă şi să iasă din tipare prea binecunoscute. Cuvintele, obosite de atâta alergătură prin poezia vârstnică, nu reuşesc reanimarea unui minim entuziasm vibrator, cu atât mai mult cu cât amorul pe care-l evocă este unul obişnuit. Influenţele suferite de inspiraţie sunt evidente, explicabile poate la un intelectual care a consumat multă poezie tradiţională. Autorul are fără îndoială îndemânarea necesară de a-şi cânta dorul, nostalgia, iubirea şi face un antrenament susţinut în versuri. Exprimarea sentimentelor se face ordonat, cam euforic, în aşa fel încât li se poate asocia cu uşurinţă un acompaniament melodic.