Mai mulţi medici rezidenţi mi-au spus, cu prilejul unui curs de comunicare desfășurat recent, că: „Pacienţii nu mă iau destul în serios”, „Rezidenţii bărbaţi sunt mai apreciaţi de pacienţi decât colegele lor”, „Nu fac deosebirea între noi și niște studenţi”.

Apoi i-am văzut la treabă. Nu în spital, ci în mai multe locuri unde desfășurau un proiect de popularizare a unui stil de viaţă
sănătos și de încurajare a pacienţilor să preia controlul propriei
sănătăţi.

Din 20 de medici, câţi participau la acel eveniment, doar doi aveau ecusoane. Dintre acestea doar pe unul era scris că era medic
și doar unul avea litere ușor de citit. Ambele erau puse pe buzunarul
de jos al halatului, într-un loc puţin vizibil.

Mi-am amintit și de experienţa mea de la vaccinare. Am fost un fel
de „client misterios” și am interacţionat cu toţi cei 20 de medici.
În niciuna dintre aceste experienţe interlocutorul nu s-a prezentat.

Oricine putea crede ceea ce dorea despre pregătirea lor. A nu spune că sunt medici, unde lucrează și de ce sunt acolo are potenţial semnificativ de a submina valoarea demersului lor, extrem de generos de altfel.

Și ăsta nu este un eveniment izolat. Am prezentat și experienţa
mea de la vaccinare în două centre diferite. Nimeni nu s-a prezentat și
prea puţine ecusoane am văzut a fi purtate. Similar în spitale. Diferiţi
profesioniști din sistem interacţionează cu pacienţi sau aparţinători
fără a se prezenta.

Această realitate are o serie de neajunsuri. Pe de o parte, personalul
care interacţionează în acest mod cu pacienţii pierde ocazia de a
da un sentiment de siguranţă propriilor demersuri sau de a marca
un început de relaţie profesională.

Oferă un sentiment de doar încă un pacient în locul unuia de tipul
sunteţi un pacient unic de care ne pasă și pe care îl tratăm cu respect.
Pe de alta, pacientului i se furnizează oportunităţi de anxietate
prin transformarea acestuia într-un obiect al îngrijirii, mai degrabă decât al unui om aflat în suferinţă, de care cuiva chiar îi pasă.

Situaţia nu este specifică României. Cu câţiva ani în urmă doar, Kate Granger, o doctoriţă din Marea Britanie diagnosticată cu cancer (căruia din păcate nu i-a supravieţuit), sesizând cele de mai sus, a iniţiat o campanie naţională pe această temă. Detalii pe hellomynameis.org.uk.

Merită să vedeţi acest site cu întreaga poveste și un discurs TED al soţului doctoriţei. Din păcate, pentru personalul medical, nevoia de a se prezenta devine importantă abia atunci când se găsesc la capătul nedorit
al serviciului medical și, din cauza statutului lor, probabil că nici atunci.

Nu sunt sigur cine va fi primul care să pornească o astfel
de campanie în ţară, însă am speranţa că măcar câţiva dintre
cititori vor încerca gestul decent și elegant de a se prezenta pacienţilor
chiar și atunci când aceștia au pătruns pe o ușă unde este scris
numele medicului. Cred că singuri vor înţelege diferenţa.