În cadrul acestei rubrici, am prezentat de-a
lungul timpului evoluţia literară a mai multor scriitori-medici. Printre aceştia
se numără şi Dan Ioan Nistor, pe
care cititorii noştri l-au cunoscut ca un exemplar poet creştin ortodox. În
primele materiale critice pe care i le-am dedicat, îl numeam „Claudel al
nostru“, comparându-l cu apreciatul poet catolic francez. Cele dintâi plachete
de versuri se menţin în acelaşi registru poetic, pentru ca recenta culegere Cântul
clipei/ Cantique de l’instant
(volum bilingv) să debuteze cu o desfăşurare de lirism esenţial. În a sa primă
secţiune, numită original Dezgrădiri, numai
frecvent întâlnitul cuvânt „duh“ aduce din când în când un iz de sacralitate,
dar proiectează în lumină profilul unui poet pentru care poezia este un mod de
exprimare dincolo de credinţă.
Pentru a ieşi din generalităţi, să aducem în
atenţie mai întâi poemul ce dă titlul volumului, alcătuit din unităţi poematice
izbutite. Prima în care se foloseşte antiteza, apariţia polară permiţând
delimitarea unui spaţiu virtual îngrădit de limite semantice. Între acesta,
poetul ne invită să plantăm lumea sa figurativă. Jocul de cuvinte, neaşteptat şi
surprinzător, foloseşte cu măiestrie alunecările de sens şi sinonimia verbului
a uita. În poemul Din al ispitei… întâlnim
o definiţie creativă a amintirii: „…amintirea-i/frântura de vreme/în perpetuu
incest“.
Dacă se încearcă extragerea exemplară a
vreunui vers din poemul Năpârlire, se
observă că lucrul acesta ar dărâma eşafodul liric; de aceea, cităm integral:
„Sub maluri năpârlesc/reptile, jivine/golaşe stânci/împerechez/în lepădări de
sine/clipă neuitată/suflare-ţi aud,/ne veghem/un duh/în trupul ud“. Aceeaşi
densitate o are şi poezia Amăgitoru-mi
eu, unde incertul self umed al poetului îşi leapădă strânsoarea în aşteptarea
ninsorii pe galbena frunză. Nu se putea ca un poet tomitan să nu meargă Spre deltă. Aici, aripa de azur şi aripa
de apă aduc norii să se adape într-un sărut. Aceeaşi „trouvaille“ o întâlnim şi
în Poate ca niciodată, care se încheie
balansat între limite: „Persidele/doar tu/le-ai văzut/îmbrăcate-n/da/şi
nu,/noaptea aceea/eşti tu“. Pentru Dan Ioan Nistor, spaima faptei neîncepute
este… Pasageră mereu necunoscută. Remarcăm
frecvenţa cuvintelor cu înţeles dublu, prin pasageră înţelegându-se fie un
adjectiv, fie un substantiv.
Ne-am oprit mai mult asupra grupului de
poeme reunite sub genericul Dezgrădiri,
deoarece aici întâlnim un poet care a ieşit din dominanta sacrului pentru a se
urca în Parnasul laic. Menţionăm că secţiunea a doua se intitulează Psaltice şi Filocalice, a treia conţine Obârşii
şi Pomeniri, iar a patra Glose din adâncul
de gând. Pentru a fi bine înţeleşi, la poet, termenul „glosă“ nu se referă
la forma fixă binecunoscută, ci la comentarii ale unor ziceri exemplare.
Volumul este încheiat cu Bobul de credinţă,
bobul de tăcere.
Traducerea în limba franceză, datorată lui Mădălin
Roşioru, îmbracă poemele lui Dan Ioan Nistor într-o draperie cu franjuri auriţi.
