Este deja cunoscut faptul că formarea fiinţei umane începe încă dinainte de naștere și că este foarte important ca părinţii să aibă mare grijă de viitorul copil. Acesta începe să audă și să le simtă trăirile, să „participe” împreună cu ei la activităţile zilnice, să meargă la biserică, să audă rugăciunile și cine mai știe câte lucruri încă nedeslușite minţii noastre. După naștere, mama se luptă pentru viaţa ta, uneori la propriu, sora tatălui te plimbă, te spală și te învelește, tatăl veghează ca totul să fie bine și să nu îţi lipsească nimic. Buni renunţă definitiv la a mai lucra pentru a te putea îngriji, moșu’ te ţine în braţe de la momentul când se bărbierește și până te învaţă care sunt cetăţile apărate de daci, mama Genica te călăuzește cu blânda-i voce, iar bunicul Ion începe să se gândească la modul în care poţi face calculele matematice fără a scrie... și câte și mai câte. Lupeni, Uricani, Petroșani, Sighișoara, Viștișoara sau Drăguș, iar mai târziu București. Orașul sacrificiului părinţilor care aleg aglomeraţia, poluarea și stilul de viaţă agitat, care multă vreme îi va necăji doar cu gândul la școala pe care este mai bine să o urmeze aici copiii (regretând foarte multă vreme Alba-Iulia sau un alt oraș mai liniștit, mai calm).
Suntem în momentul unei pierderi uriașe, așa că îmi trec prin minte multe alte pierderi, multe alte ratări în dezvoltarea mea de-a lungul timpului. Îmi aduc aminte „prostiile tinereţii”, faptul că mă gândeam la sport, la terenul de tenis sau la cine mai știe câte, în loc să stau alături de bunicii mei, să îi ascult și să învăţ. Îmi aduc aminte că am petrecut atât de puţin timp alături de mari călăuzitori, precum Părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, sau că am intrat o singură dată în chilia Părintelui Sofian la Mânăstirea Antim. Am așteptat multe ore, ce au trecut pe neștiute, iar Părintele m-a primit cu căldură și cu sfaturi de o inestimabilă valoare. Rămâne însă „prostia tinereţii mele” pentru că nu am mai revenit la acea blândă și aducătoare de bine călăuzire. Părintele Arsenie Boca era la Mănăstirea din Drăgănescu, iar eu nu m-am învrednicit să merg acolo niciodată înainte de 1989. Momentele rugăciunii de la Mănăstirea Prislop nu pot înlocui asta.
Îmi aduc aminte de profesorul de matematică din „Lazăr”, Paul Alger, de „doamna de română”, de alţi profesori din liceu, dar nu o pot uita nici pe doamna învăţătoare Ecaterina, pe care o pomenesc la aproape orice Liturghie, alături de cei menţionaţi și încă de mulţi alţii. Și, gândindu-mă la bunul meu prieten care într-o noapte, într-o gardă de spital, m-a întrebat (în 1983): „Tu ai duhovnic?”, îmi aduc aminte cu adâncă durere de Părintele Nicolae-Ioan, care m-a călăuzit cu blândeţe și severitatea necesară timp de 35 de ani. Dumnezeu să îl odihnească în pace!
