Somitate accidentată… Breaking news, ca să reiau un anunţ de pe un post de televiziune.
Imediat, o presă înnebunită de accidentul acestei somităţi a început, de
dimineaţa până seara, să pătrundă „cu bocancii“ şi să tropăie – aşa cum este
obiceiul românesc după revoluţie – nu numai în viaţa personală a acestei somităţi,
dar şi în tainele accidentului, în viaţa unui spital, în tehnicile chirurgicale
ş.a.m.d. Un amestec ciudat, de suferinţă, bani, bogăţie, retorică, conferinţe
de presă… La capăt, de fapt, un spital românesc. Ce au ales ziariştii şi
televiziunile să arate? Cum au reacţionat unul sau altul din bogătaşi, rude,
personalităţi din ţară sau din afara ei. Este tot ce au înţeles. Dar este oare
aceasta adevărata viaţa a unui spital din România? Aceasta este clientela sa
obişnuită?
Pornind
de la evenimentele de cancan ale acestor zile, nu pot să nu mă gândesc, cu
tristeţe, la spital, dar din cu totul alt unghi. Săptămâna aceasta, într-un alt
spital, unde venise rândul uneia dintre secţii la „săptămâna“ de internări de
extrateritoriali sau de oameni fără acte de identitate, am făcut o constatare
tristă, la sfârşitul celor şapte zile de lucru: cinci internări de oameni ai
străzii, plini de paraziţi, murdari şi zdrenţăroşi, cu diferite boli cronice
sau acute, dar, luaţi separat, fiecare o dramă individuală.
L-am
întrebat pe unul din cei fără domiciliu, internat dinainte de Crăciun: unde vei
locui după ce pleci din spital? Răspunsul imediat – şi am apreciat de la început
sinceritatea acestuia – a fost: „nu ştiu, unde apuc“. O femeie, cu o tuberculoză
veche, a dispărut în canale, după ce a început tratamentul, şi a venit apoi caşectică,
pentru o ultimă şansă, la acest spital. Toţi ar trebui să fie asistaţi, înainte
de a se îmbolnăvi, de fundaţii, de stat sau, de ce nu, de milionarii noştri,
„foarte doritori“ să transmită presei gesturile lor măreţe de binefacere. La
polul opus, o bătrânică absentă, depresivă, refuzând orice tip de medicament
precum şi alimentaţia, venită, de data aceasta dintr-un azil de bătrâni de lux,
părăsită de copiii care au înţeles că singura lor obligaţie este să plătească
taxa de azil, fără a mai reuşi să o şi vadă în acest moment critic al vieţii.
Lista este lungă şi „regia“, în spitalele din România, este plină de astfel de
poveşti. Oameni săraci, cu drame familiale, aflaţi în mizerie financiară
vizibilă (cu ajutor social, şomeri sau fără venituri), clienţi ai unor spitale
unde banii sunt drămuiţi (nu doar) din cauza crizei şi unde medicii, în loc să
se aplece asupra problemelor medicale pure, trebuie să gândească şi să acţioneze
ca agenţi de sprijin social.