Spitalele sunt adesea locuri inestetice, ca să nu zicem urâte. Urâţenia lor, deși vine cu siguranţă din indiferenţă administrativă, pare uneori intenţionată. Spitalele sunt labirinturi disonante, dezorientante, scăldate în lumină rece, aproape ostile. Într-un loc atât de dramatic, poate că interesul pentru frumos pare trivial. În realitate, observaţia contrară e veche: în ale sale Observaţii despre îngrijirea bolnavilor (1859), Florence Nightingale nota că frumuseţea estetică are un efect fizic și că „varietatea formei și strălucirea culorilor obiectelor prezentate sunt reale mijloace de recuperare”. 

Aceeași observaţie a fost făcută, la nivel anecdotic, de mulţi autori și, mai recent, de numeroase studii care arată că stimulii vizuali agreabili cresc pragul durerii postoperatorii, scad nevoia de analgezice, scad nivelurile de depresie la pacienţii oncologici, ameliorează ca timp și suferinţă intervenţiile invazive cum este fibrobronhoscopia. Deși majoritatea acestor studii sunt de o calitate heterogenă și se află în „cartierul sărac” al cercetării medicale – zona psihosociologică –, pare totuși înţelept să încercăm să înfrumuseţăm, cu ce mijloace avem la îndemână, spitalele și alte spaţii de îngrijiri medicale. 

Orice administraţie care întreprinde un asemenea demers ar trebui să ţină cont de câteva principii. Mai întâi, că arta nu este doar un moft decorativ. Arta include, în definiţia ei, transcendenţa și sublimarea emoţiei: ea trebuie să fie mult mai mult decât un mijloc de alinare și calmare a anxietăţii spitalicești, precum în studiile de mai sus; ea este un mod de deblocare a barajului empatic adesea prezent în asemenea locuri, de a transmite printr-o metodă sigură și vindecătoare ceea ce altfel este imposibil de spus. Cea mai valoroasă contribuţie ar putea să o aibă înșiși pacienţii spitalului și chiar angajaţii lui, dacă aceștia au competenţe artistice. 

În al doilea rând, inserţia esteticului în mediul spitalicesc ar trebui să fie una profundă, constitutivă, pornind de la arhitectura locului. Vorbim despre profunzime fizică, spre exemplu, picturile murale transmit un mesaj mai puternic de permanenţă și integralitate decât tablourile agăţate. În fine, orice astfel de demers nu trebuie să înceapă cu bolnavii, ci cu comunitatea lor. Prea adesea, spitalele sunt structuri aproape militarizate, cu un acces dificil sau imposibil, fortăreţe uneori la marginea orașului. 

Dincolo de poarta spitalului, ai trecut într-o altă lume, un spaţiu liminal, instabil. Preocuparea pentru garduri și ziduri era o obsesie încă de când eram rezident în Spitalul Obregia, iar pandemia a adus-o la noi cote de paroxism. Dacă, în schimb, spitalele s-ar deschide (desigur, în limita siguranţei, vorbim despre curţi și foaiere, nu despre secţii de ATI), dacă ar fi înconjurate de parc public, liminalitatea lor dezumanizantă s-ar dilua, poate chiar s-ar disipa.