În
arena ale cărei margini pot fi cel mult bănuite, medicul se află uneori singur
în fața polimorfei alcătuiri care este omul (cu aspirațiile și neașteptatele
sale asimetrii) și societatea în care își duce existența curentă (cu opțiunile
și echilibrele ei precare). Aici se poate cântări, clipă de clipă, valoarea
acoperirii în aur a propriului său bagaj caracterial și cultural. Pasiune sau
indiferență, agilitate sau lentoare, forță sau moliciune, cunoaștere sau
ignoranță, forță vitală sau dimpotrivă, doar abilitatea sărăcăcioasă, tristă de
a supraviețui prin compromis și improvizație. Între acei medici dăruiți generos
cu harul îngrijirii suferințelor, dar și cu acela de admirator pasionat al
frumosului sub toate formele îl regăsim pe doctorul Nicolae Vătămanu.
Născut
la București, la 29 noiembrie 1897, și-a aflat – alături de soție – un tragic
sfârșit, înconjurat de tăcerea unei Românii comuniste, sub zidurile sfărâmate
ale Bucureștiului lovit de puternicul cutremur de la 4 martie 1977. Mama sa –
Ana Popescu – descendentă dintr-un cunoscut neam de preoți (tatăl, bunicul
patern și fratele au primit cu folos taina sacerdoțiului) își avea rădăcinile
familiale în Cătunul (Cornești), un sat din județul Dâmbovița situat cam la 47
km nord-vest de București. Tatăl – Mihail (Mihalache) Vătămanu provenea din
localitatea Dudești – Cioplea (astăzi inclusă în perimetrul Capitalei, mai
precis în cartierul Balta Albă-Titan), mama sa (bunica paternă a lui Nicolae)
era verișoară primară cu Ștefan zis și „Căruță goală”, tatăl marelui Barbu
Ștefănescu-Delavrancea.
Valoros specialist dermato-venerolog,
Nicolae Vătămanu a fost un neobosit deschizător de drumuri. Spre exemplu, el
este fondatorul Catedrei de istoria medicinii din cadrul Facultății de Medicină
din București. Tot el a inițiat și condus o revistă de educație sanitară numită
„Trup și suflet” care a fost mult apreciată în deceniul al treilea al veacului
trecut. Deși evocată adeseori ca „revistă pentru sănătate și frumusețe
destinată femeilor”, paginile revistei conțin informații, comentarii și sfaturi
foarte utile pentru oricare cititor, abordând o arie largă de domenii sanitare
(de la reguli de igienă până la noutăți terapeutice, de la medicina
tradițională la aceea a omului modern). Este de amintit și rubrica săptămânală
intitulată „Sfaturile medicului” din ziarul „Universul”. Fondat în 1884 de
Luigi Cazzavillan, acesta era considerat drept cel mai citit din România acelor
ani (era editat în 80.000 de exemplare pe zi!).
Pasiunea sa pentru universul bucureștean
s-a materializat într-o serie de cărți care, pe lângă volumul imens de
informații (extrase din arhive publice, dar și din aceea a propriei familii)
oferă o fermecătoare imagine a unui oraș fascinant care a plutit în permanență
între melancoliile parfumate ale Orientului și mentalitățile avansate ale
Occidentului. Iată câteva dintre cărțile pe care doctorul Nicolae Vătămanu ni
le-a oferit (unele sub formă de reeditări postume): „Dohtori și pătimași până
la 1800” (1974), „Catastih de bucureștean” (1980), „Icoane și fotografii de
bucureșteni” (1981), „Istorie bucureșteană” (1973, 2014) și „Odinioară în
București” (1975, 2014).
Fotograf pasionat, a surprins cu mare
rafinament viața Capitalei în toate ipostazele ei. Din păcate, colecția sa de
fotografii s-a pierdut în cea mai mare parte sub dărâmăturile orașului.
Pentru
a înțelege farmecul unic al relatărilor sale, preluăm din volumul „Odinioară în
București” (Ed. Vremea, București, 2014) un fragment din capitolul intitulat
„Cum circulau altădată cărțile“: „Marea grijă a celor ce posedau cărți iubite
(…) era ca și copiii lor să ajungă a se bucura de înțelepciunea cuprinsă în
ele, ca să nu rămână (…) niște boi neînvățați. (…) Posesori de cărți erau și
doctorii. Ceva mai rari către sfârșitul veacului al XVII-lea , dar mereu mai
numeroși după 1700 veneau (…) încununați cu laurii înaltelor școli din Italia.
Pentru acești învățați, cartea era simbolul învățăturii pe care o căpătaseră”.
Sau, mai departe: „(…) tristă a fost soarta doctorului Ioan Pashali, ale cărui
cărți s-au scos la vânzare la 1820, ca să se încropească ceva bani pentru
înmormântare“.