André Malraux profetiza că secolul XXI va fi
religios sau nu va fi deloc, afirmaţie ce a făcut vogă, fără să ne dăm seama
cum este sau va fi confirmată de viaţă. În noianul semnelor câte pot fi
descifrate (totul este semn!), încercăm să desluşim câteva care să contureze
sau să sugereze o dimensiune a mentalului acestei vremi – una a îndoielilor,
provocărilor şi a „lebedelor negre“. Cursa apocaliptică pentru „nou“
reformulează relativismul, iar între domeniile parcelare ale realităţii apare,
paradoxal, o criză de comunicare. Din toate, abia perceptibil, răzbate o
nostalgie a unităţii pierdute în noianul de discipline ştiinţifice ajunse la
cote înalte de expertiză. Apar tot mai multe lucrări ştiinţifice, care pun la
noi încercări barierele clasice ale cunoaşterii ştiinţifice, trecând dincolo de
spectaculosul tehnologiilor, către tărâmul încă înceţoşat al conjecturilor, căci
informaţia nu este cunoaştere. De unde nu te aştepţi, pot apărea „lebede
negre“, fenomene ieşite din comun, fără precedent, despre care nu ştii dacă se
vor repeta sau nu, dacă au efecte pozitive sau negative, previzibile sau
imprevizibile. Toate trimit spre zone mai profunde sau spre orizonturi mai
ample, de unde feedbackul nu satisface totdeauna căutătorii de certitudini
ferme. Aşa a apărut, între altele, un teren de excelenţă pentru dezbateri
privind relaţia dintre ştiinţă şi religie, cu o tematică tot mai complexă, cu
frecventă raportare la fizică şi neurologie.
După 35 de ani de studii, dr. Stuart
Hameroff, profesor la Departamentul de anesteziologie şi psihologie şi director
al Centrului de studii de conştiinţă ale Universităţii Arizona, a elaborat o
teorie conform căreia, în apropierea morţii (near-death
experience – NDE), substanţele cuantice din care este alcătuit sufletul
traversează sistemul nervos, spre Univers. Ideea consonează cu teoria după care
conştiinţa ar fi un program specific unui computer cuantic situat în creier, ce
poate persista în univers şi după moarte. Dacă cel care e pe moarte îşi revine,
aceste substanţe se reîntorc, derulându-şi programul mai departe. În colaborare
cu fizicianul sir Roger Penrose, dr. Stuart Hammeroff a elaborat teoria cuantică
a conştiinţei, conform căreia sufletul este format din structuri numite
„microtubuli“, găzduite în creier. În consecinţă, sufletul este mai mult decât
interacţiunea dintre neuroni, alcătuit fiind din „materia primă“ a Universului,
şi, poate, a existat întotdeauna. Într-un timp pozitivist şi pragmatic din cale
afară, asemenea teorii generează aprinse controverse, unii specialişti
considerând că, totuşi, cercetarea din fizica cuantică pare a valida o asemenea
ipoteză.
Cogito, ergo sum
A trecut un secol de când psihologii au
creat metode pentru măsurarea inteligenţei – IQ –, declanşând o modă care a pălit
când s-a constatat că acest mod de a înţelege inteligenţa este, inevitabil,
limitat. Limitat, pentru că inteligenţa ca „aptitudine de a înţelege relaţiile
care există între elementele unei situaţii şi a te adapta în aşa fel încât să-ţi
realizezi propriile scopuri“ este doar o parte dintr-un întreg bine orchestrat
pentru definiţia omului ca homo sapiens
şi nu doar faber. În 1993, William
Gardner afirma că, alături de inteligenţa cognitivă, mai sunt inteligenţele
chinestezică (conştientizarea corpului şi controlul optim al acestuia), muzicală
(conştientizarea sunetelor şi armoniilor), intrapersonală (conştientizarea trăirilor
şi gândurilor, însoţită de un control al acestora) şi interpersonală (relaţionarea
cu semenii şi succesul social). Marea descoperire a venit în 1995, când Daniel
Goleman a adus în prim-planul preocupărilor ştiinţifice inteligenţa emoţională
(EQ), lucrarea sa generând o adevărată revoluţie. EQ presupune, mai întâi, conştientizarea
de sine, autodisciplină şi empatie, cuvânt ce a devenit un fel de passe-partout al conversaţiilor mondene.
Pe lista care rămâne deschisă a apărut, mai nou, şi inteligenţa ecologică. Să
nu uităm inteligenţa artificială.
Diviziunea ştiinţelor, explozia
tehnologiilor cheamă abia perceptibil unitatea şi, între răspunsuri, aflăm
afirmarea promiţătoare a cercetărilor şi interpretărilor legate de inteligenţa
spirituală (SQ). Cu peste trei decenii de practică, psihologul şi educatorul
Frances Vaughn consideră că „inteligenţa spirituală deschide inima, luminează
mintea şi inspiră sufletul, conectând spiritul uman la însuşi substratul de bază
al fiinţei“. SQ ne e dată din naştere şi poate fi dezvoltată prin cultivarea
spiritului de discernământ, apt să opereze disocierea realităţii de iluzie. „Ea
se exprimă în orice cultură ca iubire, înţelepciune şi disponibilitatea de a fi
de folos celorlalţi“. Întrebarea este: cât şi cum poate trece această definiţie
de furcile caudine ale obsesivei cuantificări. Sintetizând, s-a spus că, dacă
inteligenţa cognitivă se defineşte prin verbul „a gândi“, inteligenţa emoţională
prin „a simţi“, pentru inteligenţa spirituală verbul este „a fi“. Cum nu există
definiţii unanim acceptate pentru inteligenţă, gândire şi spirit, iar „a fi“
trimite la întreaga istorie a filosofiei, fiecare autor operează cu sensul pe
care îl adoptă sau, cel mai adesea, îl propune, rezultatul fiind o cavalcadă de
provocări amendate de îndoieli. Nu-i de mirare că domeniul rămâne al fascinaţiei
ştiinţifice şi filosofice, mai degrabă decât al certitudinii; ştim că este dar
nu cum este. Prin toate străbate ecoul celebrelor cuvinte ale lui Descartes – Dubito ergo cogito; cogito ergo sum – ca
un remember pentru renunţarea la orice prejudecată considerată ca adevăr
prestabilit şi, plecând din gândire, tot prin ea subiectul cunoscător ajunge
la certitudine. Cum toate par a se desprinde „din mantaua“ raţionalismului (ca
literatura rusă din „Mantaua“ lui Lermontov), cei care urmează această cale (nu
odată prejudecată culturală, prejudecată totuşi!) par a uita cu desăvârşire
întreita unitate a întrebărilor kantiene: „Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac?
Ce îmi este îngăduit să sper?“.
Caracterul provocator se acutizează când e
pusă în ecuaţie religia şi cei mai mulţi comentatori se axează pe relaţia ştiinţă/religie
într-o perspectivă hermeneutică a veacului trecut, e drept, mai nuanţată. O
schimbare totuşi este sesizabilă. Cum Carl Sagan scria că ştiinţa nu poate să
demonstreze inexistenţa lui Dumnezeu, cercetările – cu precădere analitice –
sunt focalizate pe raportarea la transcendent prin intermediul trăirilor
personale. Este o cale plină de promisiuni, dar de tot atâtea riscuri, într-un
timp în care „percepţia“ a devenit un etalon al aprecierii lumii din afara şi
din interiorul nostru, personalitatea umană fiind unitară în structură şi unică
în fire. Dificultatea creşte, pentru că există mai multe religii şi confesiuni,
fiecare cu un specific propriu, omul rămânând pe mai departe „un necunoscut“,
după spusele lui Alexis Carrel. În cartea „Noua frontieră a religiei şi ştiinţei.
Experienţa religioasă, neuroştiinţa şi transcendentul“, filosoful şi teologul
John Hick acreditează ideea că „miezul viu al religiei“ este dat de experienţa
mistică personală. De observat că fiecare capitol se încheie cam cu aceeaşi
observaţie, diferit formulată, după care lucrurile încă sunt la un neîncetat
început de drum, conştiinţa rămânând un „mister“, „ceea ce înseamnă că rămâne
deschis ca, pe lângă realitatea fizică, să existe şi o realitate non-fizică,
inclusiv acel tip de realităţi la care fac referire religiile“. Cum se pare că
suntem la un nou început, dialogurile se încrucişează până la o limpezire a
ideilor. Cumva e în firea lucrurilor, câtă vreme inteligenţa presupune relaţii
între relaţii şi creşte gradul de complexitate până dincolo de posibilităţile
omului de a o cunoaşte, controla şi stăpâni. Şi încă o observaţie. Asemenea
lucrări reflectă şi o stare de lucruri descrisă foarte bine de Julien Borella
în „Criza simbolismului religios“, la care am adăuga efectele colaterale ale
globalizării şi dezbaterile privind ecumenismul, în contextul în care
spiritualitatea orientală fascinează pe mulţi dornici de un panaceu care să-i
elibereze de „răul secolului“ şi de răutatea zilei.
„Patria inteligenţei este infinitul“
Lucrarea Inteligenţa spirituală,
de Danah Zohar şi Ian Marshall (Ed. Vellant, 2011, traducere în limba română de
Miruna Popescu), este semnificativă pentru încercările pe care le întâmpină
acest fel de cercetări. Ca şi alte lucrări ale genului, şi aceasta ne îndreptăţeşte
să spunem că ne aflăm încă într-un moment al tatonării dificultăţilor şi
ipotezelor, premergător clarificărilor şi certitudinilor mult râvnite. Meritul
principal al autorilor este acela că indică dificultăţile unui domeniu
consacrat altor tipuri de cercetări. Zohar a studiat fizica şi filosofia la
Massachusetts Institute of Technology şi a urmat studii aprofundate de
filosofie, religie şi psihologie la Universitatea Harvard. Pe cartea de vizită
a lui Ian Marshall scrie că este psihiatru şi psihoterapeut, că a studiat iniţial
filosofia şi psihologia la Universitatea din Oxford şi de medicină la
Universitatea din Londra. Am specificat acestea pentru a înţelege mai bine
perspectivele din care abordează SQ – „cel ce reuneşte toate tipurile de
inteligenţă pe care le avem“. Asta pentru că se bazează pe cel de-al treilea
sistem neuronal: „oscilaţiile neuronale sincronice, care unifică informaţia din
tot creierul“ şi oferă, „pentru prima oară, un proces terţiar viabil“. Nu se
spune de ce şi nici cum, dar suntem asiguraţi, spre liniştea sufletului nostru,
că SQ „facilitează dialogul dintre celelalte două procese (…), dintre raţiune şi
emoţie, dintre minte şi trup; oferă o bază pentru creştere şi dezvoltare; îi
conferă sinelui un centru activ, unificator, dătător de sens“. Poate din acest
motiv, deşi sunt doi autori, cartea este scrisă la persoana întâi singular, cu
un preambul curtenitor inspirat de înţelepciunea amerindiană, cu laitmotivul
„vreau doar să ştiu“, care se termină astfel: „Vreau doar să ştiu dacă poţi rămâne
cu tine însuţi şi dacă apreciezi cu adevărat compania pe care o oferi în
momentele de goliciune“. E ca şi cum, ajunsă la limitele proprii, ştiinţa
trimite la înţelepciunea de expresie poematică binevoitoare, câtă vreme SQ este
tratată doar ca o extensie a IQ pe registrul fără de sfârşit al spiritului.
Jean Borella, în „Criza simbolismului religios“, scria că „adevărata patrie a
inteligenţei este infinitul“, ceea ce cheamă o simbioză a logosului cu
mythosul. Cum mitul este izgonit din mentalitatea postmodernă, rămâne ca SQ,
„inteligenţa sufletului“, să faciliteze intrarea în „jocul infinit“ şi să
confere „sensul moral, abilitatea de a tempera rigiditatea unor reguli prin înţelegere
şi compasiune şi o capacitate la fel de mare de a remarca limitele înţelegerii şi
compasiunii“. Mai mult, „SQ este folositor pentru a lupta cu întrebările despre
bine şi rău şi pentru a întrezări posibilităţi nerealizate încă – pentru a
visa, a aspira, a ne ridica din mocirlă“.
Floarea de lotus
Cele
trei tipuri de inteligenţă – IQ, EQ şi SQ – se completează şi se susţin
reciproc, în aşteptarea timpului când se va constata că toate tipurile de
inteligenţă fac acelaşi lucru, fiecare în felul ei. Într-o tentativă nemărturisită
de depăşire a studiilor de psihologie cognitivă, autorii (autorul?) propun un
model pentru felul în care omul răspunde chemării transcendenţei, indiferent de
numele ce i se dă, SQ nedepinzând de o anume valoare, dar apropiind
„posibilitatea de a avea valori“. Deci nu valoarea, ci posibilitatea de a avea
valori, o altă fascinaţie care flatează orgoliul omului contemporan. Modelul
este unul de tip „lotus“ şi este compatibil cu testarea, utilizarea şi îmbunătăţirea
propriilor performanţe. Ca să susţină viabilitatea ideilor avansate, nu se
apelează la demonstraţie, ci la ilustrarea abil orchestrată, susţinută de
credinţa autorilor în noutatea şi valoarea descoperirilor pe care le propun ca
soluţie la criza spirituală contemporană.
Modelul
propus ca fiind cel ce poate fi mai bun este al lotusului în care „sinele este
alcătuit din eu (raţiune) la periferie, zona intermediară asociativă (emoţională)
şi un nucleu unitiv (spiritual)“. Validarea oportunităţii modelului se face
într-un recurs la istoria ştiinţei, filosofiei, culturii, ceea ce face lectura
plină de un farmec şi o seducţie de care te vindeci îndată ce îţi dai seama că
timpul nostru oferă nenumărate argumente ce se lasă folosite pentru a susţine
mai multe idei, uneori contradictorii. Informaţii noi, afirmaţii valabile şi de
necontestat sunt folosite ca trambulină pentru a ilustra idei prin care, sub veştmântul
actualităţii, se întrezăresc semnele celor vechi necunoscute sau uitate, după
spusa Ecclesiastului – „De grăieşte cineva zicând: Iată ceva nou, iată că acel
ceva a fost în alte vremuri, în cele ce au fost înaintea noastră. Ce-a fost
întâi nu-i nici în amintire, nici ce-a fost pe urmă nu-şi vor mai aduce aminte
urmaşii de la urmă“.
Drumul întrebărilor
Autorii
îşi justifică recursul la spiritualitatea orientală prin aceea că „în Occident,
cultura tradiţională şi toate semnificaţiile şi valorile pe care aceasta le-a păstrat
au început să se destrame ca urmare a revoluţiei ştiinţifice din sec. XVII şi a
înfloririi individualismului şi a raţionalismului care au decurs din ea“.
Timpul a erodat umanismul occidental, „un amestec de îngâmfare şi disperare“,
generând întrebări dramatice, ale căror răspunsuri par transcripţiile unui
trecut încrustat în artă şi religie. Aşa este, dar afirmaţii de acest gen,
necesare fiind, nu sunt suficiente. Este elaborat un fel de manual normativ, a
cărui însuşire este de natură să asigure un SQ superior, ca remediu, pentru că
„odată cu moartea iminentă a tuturor religiilor acceptate de publicul larg,
nimic nu ne mai încurajează să ne gândim în ce să credem sau ce să preţuim“.
Pentru asta, se caută deschiderile ştiinţei spre artă şi religie. Se pledează
pentru o religie a iubirii, într-o perspectivă a spiritualităţii inteligente binefăcătoare,
ce îşi face din şirul tuturor întrebărilor posibile un drum spre un răspuns ca
spaţiu de graţie al vieţii. Inevitabil, se ajunge la problema morţii, „cel mai
slab aspect al culturii contemporane“, relaţionat cu lipsa de perspectivă. Soluţia
este luată din ştiinţă, mai precis din fizică, de la teoria câmpului cuantic
(la care sunt mai toate trimiterile, ca la o cale regală pentru întrebările
contemporane), într-o definiţie a morţii ca „acea formă mai profundă de energie
imobilă pe care o port în mine şi în care voi fi resorbit într-o bună zi“. În
cele din urmă, terapia spirituală include obişnuinţa cu ideea că moartea este
un moment din existenţă ca un continuu proces.
Suntem atenţionaţi că drumul este lung şi
dureros chiar şi pentru autori, deoarece „cerinţele inteligenţei spirituale nu
sunt uşoare“. Până la urmă, acest drum este unul al dobândirii conştiinţei de
sine, pentru care „trebuie să fim complet sinceri cu noi înşine, să căpătăm conştiinţă
de sine profundă“. Aşadar, ne întoarcem la „a fi“, pentru a constata că
psihologia, care îşi revendică numeroase merite, propune un alt drum, între
atâtea, către un statut etic al întrebărilor mai mult decât al răspunsurilor.
„Dar, mai presus de toate, un SQ de nivel superior ne impune să fim deschişi la
experienţă, să redobândim acea abilitate de a privi viaţa şi pe ceilalţi cu
prospeţimea privirii unui copil… Ne cere să trăim în întrebări mai degrabă
decât după răspunsuri“. Distanţa de protecţie faţă de religie, explicabilă în
nişte limite, văduveşte cercetarea de idei folositoare care se găsesc în
Vechiul Testament, cu deosebire în psalmii lui David, sau în scrierile
teologice creştine, cum sunt cele filocalice.
Privim înapoi în timp şi reîntâlnim povestea
fără egal a Micului Prinţ, poate simbolul cel mai semnificativ al secolului
trecut, de la care deprindem înţelepciunea întrebărilor. Îl auzim, poate, cum
spune limpede că „oamenii maturi nu pricep niciodată nimic şi e obositor pentru
copii să le dea tot timpul lămuriri“, că „toate le încurcă şi le amestecă“,
uitând ei că „limpede nu poţi să vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în
miezul lucrurilor“. Urmând şirul întrebărilor pline de tâlc, avem de învăţat
mai multe despre ceea ce acum se numeşte SQ. Învăţăm, între altele, să
descoperim relaţiile ascunse dintre ştiinţele exacte şi cele ale vieţii şi
omului, îngemănate în sens pentru a da vieţii un rost care este al iubirii
atotputernice. Pe un itinerariu din care redăm doar câteva repere, învăţăm că
„stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede“, că „numai
timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de preţioasă“, că de
această floare eşti „răspunzător de-a pururi“, cum tot de-a pururi este şi
prietenia după durerea despărţirii, care „întotdeauna trece“ pentru a lăsa loc
fericirii de a cunoaşte oameni şi a-ţi face prieteni pentru „de-a pururi“. De
nu-ţi îngrijeşti floarea, ea poate să se lase „chiar să moară“. Atunci, ar fi
ca şi cum, „dintr-odată, toate stelele s-ar stinge“. Şi întrebarea, ca înnoirea
unui legământ: „Şi nici asta nu e important?“.
Micul Prinţ este însă o poveste neştiută sau
uitată de cei care, prea importanţi crezându-se, au uitat că, odată, au fost
copii… Aşa apare ceea ce se numeşte „ştiinţa de vorbe“, în dauna artei de a
întreba, creatoare de punţi între domeniile cunoaşterii şi unind oamenii nu după
principiul diferenţelor care despart, ci după cel al diferenţelor care îi
apropie întru bună învoire.