Substanţa textului este combinaţia dintre
culoare şi semnificaţie, ambele formând împreună sensul literar. Prin culoare înţelegem
imaginile cu tonalitatea afectivă iar prin semnificaţie direcţia transmiterii
convingerilor. Ambele suferă în anumite condiţii o încodare. Aceasta este
necesară pentru cititorul pornit de la îndemnul lui Umberto Ecco, să nu se
oprească la aparenţe, la aspectele exterioare ale aisbergului, ci să plonjeze în
apele reci ale unor refuzuri ostile pentru a vedea cu ochi măriţi masivitatea părţii
scufundate a gheţarului. Mai simplu şi mai puţin metaforic, textul literar are
mai multe niveluri de încodare şi lectura trebuie să scoată din adâncimi
culoarea şi înţelesul gândite de autor. În literatura de sertar încuiată de
refuzurile astrale ale cenzurii totalitare, cărăuşii tonalităţii afective au
fost imaginile. Ele pot să spună regretul, insatisfacţia, deziluzia
scriitorului, fără să genereze un sentimentalism desuet. În acest tip de
literatură, sensul explicit este înlocuit de cel implicit, existent în compoziţia
imaginară, mitică, sacră sau care se serveşte de legende ori parabole pentru a
transmite convingerile autorului. Astfel, se poate înşela vigilenţa unei
cenzuri critice nefavorabile. Imaginile pot fi făcute cântec fără cuvinte în
versuri neînţelese, iar tristeţea nereuşitei, părăsirii, nedreptăţii poate fi îmbrăcată
în haina legendară a baladelor sau parabolelor.
Literatura de acest fel, „parolată“, a fost,
în perioade nefaste culturii, încredinţată sertarului. În anii ’70 ai secolului
trecut, am scris pentru a fi citit doar de cei ce cunosc parola sortiţilor la
menţinerea în anonimat.
Scoasă din sertar şi publicată după dispariţia
cenzurii, literatura parolată a avut parte de nedumerire. „Nu înţeleg nimic“
mi-a spus un cititor, „deşi ştiu că dedesubt se află ceva“. Acest ceva iese la
iveală numai dacă semantica textului se face, ca la Umberto Ecco, prin
scufundarea la din ce în ce mai mari adâncimi.
Scrierile de sertar sunt abstracţii finite într-o
lume cu distorsiuni infinite ale realităţii. Imboldul de a le face să existe
este dat de o emanaţie de pulsuri în spaţiul galactic al umanităţii conducând
spre stele pe un drum parcurs mai întâi în sine. Sensul se caută depăşind
evidenţa, aşa cum înflorirea depăşeşte importanţa imaginii florii, deoarece conţine
o soluţie vitală, un dat imanent şi un miracol.
Literaturii cu parolă i se potriveşte ca
motto o strofă scrisă de Carlos Drumond de Andrade: „Nedreptatea nu se rezolvă/în
umbra lumii greşite/Ai murmurat un timid protest/dar vor veni şi alţii“.
