„Pentru a reface sistemul de sănătate din România pe termen mediu şi lung,
va trebui ca Academia de Ştiinţe Medicale, Colegiul Medicilor, institutele şi
centrele de specialitate să convingă Parlamentul României că, în problema sănătăţii
populaţiei, amatorismul şi măsurile intempestive sunt nocive. Va fi util ca
prin lege să se înscrie obligaţia administraţiei statului de a consulta
instituţiile numite mai sus, înaintea luării oricăror măsuri. Există evidenţa
că, neprocedându-se astfel, s-a reuşit ca reforma
trâmbiţată să menţină România în fruntea celor mai rele şi ruşinoase rămâneri
în urmă în domeniul sănătăţii publice, cu consecinţele cele mai nefaste asupra
sănătăţii populaţiei“, scrie dl dr.
Traian Ionescu într-o amplă analiză a politicii de sănătate publică –
însoţită de soluţii concrete, care ar putea, chiar şi în al douăsprezecelea
ceas şi fără sprijinul explicit al decidenţilor de la centru, să se constituie
într-o redresare a stării actuale din sistemul de sănătate românesc, într-un
interval de trei-patru ani.
„Pentru a reface sistemul de sănătate din România pe termen mediu şi lung,
va trebui ca Academia de Ştiinţe Medicale, Colegiul Medicilor, institutele şi
centrele de specialitate să convingă Parlamentul României că, în problema sănătăţii
populaţiei, amatorismul şi măsurile intempestive sunt nocive. Va fi util ca
prin lege să se înscrie obligaţia administraţiei statului de a consulta
instituţiile numite mai sus, înaintea luării oricăror măsuri. Există evidenţa
că, neprocedându-se astfel, s-a reuşit ca reforma
trâmbiţată să menţină România în fruntea celor mai rele şi ruşinoase rămâneri
în urmă în domeniul sănătăţii publice, cu consecinţele cele mai nefaste asupra
sănătăţii populaţiei“, scrie dl dr.
Traian Ionescu într-o amplă analiză a politicii de sănătate publică –
însoţită de soluţii concrete, care ar putea, chiar şi în al douăsprezecelea
ceas şi fără sprijinul explicit al decidenţilor de la centru, să se constituie
într-o redresare a stării actuale din sistemul de sănătate românesc, într-un
interval de trei-patru ani.
Amatorismul şi măsurile
intempestive sunt nocive în managementul sistemului medical
Săptămânalul „Viaţa medicală“ a întreprins timp de 22
de ani o acţiune constantă de a stabili un dialog
între cei ce hotărăsc soarta sănătăţii milioanelor de români şi medici, de la
primul contact cu pacienţii până la cei din vârful specialităţilor medicale,
care, spre lauda lor, s-au implicat cu iniţiative şi propuneri în complicatele
probleme ale sănătăţii populaţiei, răspunzând astfel pozitiv acestei acţiuni.
Din păcate, în special în ultimii 15 ani, răspunsul decidenţilor la aceste
acţiuni a fost fie formal – nu un dialog, ci o birocraţie de tipul secretari de
primărie rurală de la începutul secolului XX până prin deceniul al şaptelea al
aceluiaşi secol, funcţionari mai puţin şcoliţi –, fie, cel mai frecvent,
răspunsul a lipsit.
Explicaţia ar fi că, pe măsură ce
ne apropiem de timpul prezent, decidenţii au fost din ce în ce mai „străini de
Ierusalim“, adică mai îndepărtaţi de domeniul pe care trebuiau să îl
gestioneze, voluntarişti, nedemocraţi şi de o mândrie ajunsă la „îngâmfare“.
Şi pentru că modul în care
funcţionează „serviciile publice“ reprezintă oglinda competenţei sau
incompetenţei administrative a statului,
mi-am propus să recomand medicilor să facă abstracţie de existenţa unui
„minister“, care ar trebui să se ocupe printre altele şi de a asigura
condiţiile minimale pentru ca activitatea serviciilor medicale să satisfacă
necesităţile populaţiei. Medicii care au mai rămas în ţară şi cei ce
intenţionează să mai rămână vor trebui să acţioneze local, să îşi recunoască şi
să îşi aleagă singuri liderii profesionali.
În viitorii ani, aşa cum a
prognozat cu competenţă prof. dr. M. Luncan, răspunzând într-un interviu la
întrebarea: „Cum credeţi că va arăta sistemul de sănătate în viitorul
apropiat?“, a replicat că nu mai vede niciun sistem, ci, răspândite pe
teritoriul ţării, centre, grupuri, focare de competenţă şi chiar de excelenţă,
care se subînţelegea că sunt formate din oameni de tip „Popa Tanda“, în lipsa
unor decidenţi competenţi, capabili să închege totul într-un sistem de sănătate
funcţional.
Ca urmare, ceea ce voi scrie în
continuare reprezintă învăţămintele pe care le-am tras dintr-o activitate în
domeniul epidemiologiei academice şi practice aplicată la sănătatea publică în
ţară şi în străinătate timp de peste 50 de ani. În această perioadă, conceptul
de planificare privind sistemul de sănătate (care nu este un concept
„comunist“, cum cred capitaliştii noştri) a trecut de la accentul pus pe
construcţia de spitale şi alte tipuri de unităţi sanitare în anii 1940–1960 la
etapa programelor medicale în anii 1961–1980 şi apoi la ceea ce anglo-saxonii
numesc business strategy, iar noi o
denumim „planificare strategică“, începând cu anul 1981, ceea ce a schimbat (nu
şi la noi) modul de a concepe activitatea şi în domeniul asistenţei medicale.
Aşa cum Annison (1988) spunea,
această viziune a strategiei se caracterizează prin trei aspecte principale:
„Este necesară o viziune strategică pentru a defini obiectivele şi scopurile
unei organizaţii. În al doilea rând, dacă obiectivele şi scopurile sunt clare,
indivizii (persoanele) din interiorul organizaţiei pot aplica criteriile
deciziilor în activitatea operaţională zilnică. Deciziile care se iau vor fi
consecvente viziunii strategice a organizaţiei. În sfârşit, o viziune
strategică permite indivizilor ce lucrează într-un anumit sector al
organizaţiei să facă parte şi să participe la întregul plan al organizaţiei.
(…) O viziune strategică reflectă în mod clar în ce acţiuni eşti angajat şi
este importantă pentru că afectează deciziile zilnice, rutina, tradiţiile,
miturile, speranţele şi comportamentul fiecărui individ din interiorul
organizaţiei. Dacă viziunea strategică este aceea de «hospital business», deciziile zilnice sunt luate pe faptul că
organizaţia este una independentă,
care acordă servicii populaţiei pe bază de internare în spital. Preocuparea
centrală se va axa pe doctori şi asistente şi ce fac ei în raport cu companiile
de asigurări şi cu modul în care organizaţia lucrează în prezent în comparaţie
cu felul în care a lucrat în trecut. Dacă organizaţia este angajată în «healthcare business», viziunea
strategică se concentrează pe un evantai larg de servicii, iar preocuparea de
zi cu zi se axează pe serviciile
ambulatorii, pe acţiuni comune cu furnizorii şi medicii, acordarea de
servicii directe către indivizi şi organizaţii şi ofertarea unor servicii cât
mai diversificate. Pe scurt, natura unei organizaţii afectează deciziile luate
zilnic de fiecare manager din cadrul organizaţiei. Când scopurile şi modul de a
vedea viitorul sunt neclare şi intră în conflict, activitatea zilnică a unei
organizaţii devine nesigură şi acţiunile interne se pot contrazice între ele“.
Se desprind problemele de
sănătate, planul strategic, serviciile spitaliceşti, serviciile ambulatorii şi
priorităţile în raport cu etapa de dezvoltare socio-economică, cu starea
„concretă“ a unei societăţi. Deşi fiecare componentă
care prestează servicii medico-sanitare către populaţie îşi are specificul şi
conducătorii săi, totul este asamblat într-o strategie care se defineşte prin
scopul general – asigurarea unei sănătăţi mai bune – populaţiei prin stabilirea
unor obiective realizabile prin acţiuni. Totul formează un sistem şi legea de bază a acestuia este că nu se poate schimba o
componentă fără a fi influenţate şi celelalte.
Să vedem, pe rând, problemele
definitorii pentru funcţionarea serviciului de sănătate.
1. În cazul planificării strategice, care ar fi trebuit stabilită de
profesionişti de sănătate publică (nu mai sunt) în colaborare cu alţi
specialişti, s-a întâmplat şi în domeniul sanitar, ca de altfel şi în alte
sectoare ale activităţilor economico-sociale, că s-au cheltuit bani cu
consultanţi străini, dar şi specialişti români, pentru a se stabili o strategie
de reformă. S-au formulat multe şi nu s-a respectat niciuna. Cunoscându-le pe
toate, aş aminti proiectul Băncii Mondiale Ro/4568 din anul 2004, intitulat Strategia de reformă a serviciilor de
sănătate din România, care a tratat: modernizarea serviciilor spitaliceşti;
redistribuirea resurselor; restructurarea serviciilor; conducere şi management;
finanţare; planificare; reglementarea şi implementarea strategiei. Concentrat
într-o broşură, acesta este cel mai complet şi precis raport, stabilind
sistemul serviciilor şi raporturile dintre ele şi exprimă clar că reforma serviciilor de sănătate este o
acţiune serioasă, fundamentală şi,
indirect, că metoda „cârpelii“ de către incompetenţi şi grupuri de interese
(aplicată în trecut şi în prezent) este neproductivă şi vătămătoare pentru
sănătatea populaţiei. Reproduc alăturat schema abordării etapizate a
îmbunătăţirii serviciilor de sănătate, care – ca atâtea altele ce au costat
bani şi competenţă – a rămas în sertare, „băieţii deştepţi“ având alte
priorităţi (fig. 1). După cum se
poate vedea, o adevărată reformă a serviciilor se întinde pe ani, cu obiective
pe cicluri de planificare, şi nu pe „cârpeli“ iresponsabile care continuă să se
producă de la o zi la alta.
2. Programul de sănătate şi problemele pe care acesta le ridică le-am
comentat pe larg în lucrarea „Elemente de epidemiologie şi organizarea
combaterii unor factori de risc“ (Centrul de Statistică Sanitară, 2006), în
articolul acesta limitându-mă să amintesc, în urma observaţiilor efectuate pe o
perioadă de 39 de ani de la formularea şi încercarea de a aplica primele două
programe de sănătate din România, că, pe ansamblu, acest tip de activitate a
eşuat. În principal, abordarea medicală şi exhaustivă imposibil de susţinut din
lipsa resurselor este cauza metodologică, iar logistic pentru că nu a fost
posibil să se înţeleagă că trebuie respectat un minimum de condiţii, şi anume:
director de program (care să nu se schimbe) – imposibil în România; obiective
precise şi restrânse; criterii de depistare şi diagnostic; operaţionalizarea
criteriilor; protocoale standard de tratament; evidenţa medicaţiei şi
tehnologiei adecvate; metode de monitorizare şi supraveghere; dosar electronic
al pacientului; finanţarea sigură şi precisă. Confuzia dintre monitorizarea şi
supravegherea bolnavilor suferinzi sau cu factori de risc la nivel individual,
deci la nivelul cabinetului, cu programul de sănătate populaţional a fost şi
este încă o cauză a insuccesului.
Amintesc că s-a ajuns, după
metaanalize şi studii comparative de cuantificare a 20 de factori de risc
examinaţi în 14 subregiuni ale lumii, la ponderea deţinută de fiecare factor în
ischemia cardiacă, hemoragia cerebrală, bolile pulmonare cronice etc., iar în
zona centrală şi est-europeană – valabil şi pentru România – rezultatele au
arătat că factorii de risc implicaţi în principal în ponderea afecţiunilor
cardiovasculare, a complicaţiilor şi nu numai sunt: tensiunea arterială,
hipercolesterolemia, consumul de tutun şi alcool. Cumulat, HTA, colesterolul,
greutatea, inactivitatea fizică, fumatul, alcoolul şi rata scăzută a consumului
de vegetale contribuie cu 89–93% (dintre cei 20 de factori) la apariţia
ischemiei cardiace şi cu 82–87% la producerea decesului. În România, aceşti
factori influenţează ca boli-ţintă infarctul miocardic, hipertensiunea,
accidentul vascular cerebral, circulaţia extremităţilor, dereglarea
metabolismului, afecţiuni ale ficatului şi alte afecţiuni.
Pledez pentru renunţarea la
numeroasele programe şi subprograme de sănătate şi pentru a se acţiona
populaţional la combaterea celor şapte principali factori de risc. Faţă de
acţiunile subliminale ale Ministerului Sănătăţii în acest sens, trebuie să
recunoaştem contribuţia hotărâtoare a mass-mediei în formarea unor atitudini
sănătoase şi de schimbare a stilului de viaţă a unei părţi educate a
populaţiei.
Din contribuţia de la buget,
Ministerul Sănătăţii ar trebui să finanţeze, în principal, patru programe de
sănătate, alegând una-trei afecţiuni-ţintă din grupul bolilor ce deţin primele
patru locuri în mortalitatea generală: bolile cardiovasculare, bolile
digestive, integral tumorile maligne, osteoporoza şi traumatismele. Înainte de
construcţii de spitale, finanţarea din aceeaşi sursă se va îndrepta (prioritate
absolută) către dotarea la zi cu tehnologie medicală necesară susţinerii
tratamentului medico-chirurgical al afecţiunilor cuprinse în programe.
Acţiunile ţintite, precise, restrânse şi raportate la resurse vor trebui
explicate populaţiei, înlăturând orice fel de demagogie.
Această corecţie se poate face
atunci când în Ministerul Sănătăţii va acţiona o echipă competentă, acesteia
revenindu-i în plus obligaţia de a iniţia programe „populaţionale“ de combatere
a factorilor de risc – ministrul sănătăţii fiind factor mobilizator al altor
ministere şi instituţii ale statului, care prin activităţile lor influenţează
starea de sănătate a populaţiei, deci în organizarea unor programe populaţionale integrate.
3. Spitalele. Începând din anii ’70 ai
secolului trecut, în România, accentul a fost (şi este) pus pe dezvoltarea
îngrijirilor în sectoarele secundar şi terţiar: construcţia de spitale,
creşterea numărului de personal medical şi tehnic în aceste unităţi,
distribuţia inegală a medicilor în teritoriu, neglijarea asistenţei în
ambulatoriu şi, în principal, a asistenţei primare, dezagregarea „sistemului de
sănătate“. Astfel, acordarea unei asistenţe medicale diversificate, care să
ofere servicii din ce în ce mai specializate în ambulatoriile unităţilor medicale
din sectorul public nu a fost îndeplinită. În ţările europene, ca şi în SUA,
datorită noilor tehnologii, „spitalul“ – din unitate centrală ce dirija
sectorul de sănătate şi controla serviciile – a devenit o unitate controlată în
cadrul sistemului, intervenind în circuitul pacienţilor numai pentru bolnavii
ce nu pot fi rezolvaţi în ambulatorii. Această tendinţă a obligat la
restructurări nu numai ale spitalului, dar şi ale „sistemului“. Restructurarea
s-a produs datorită dezvoltării asistenţei ambulatorii şi a tehnologiei
sofisticate, care au permis utilizarea acesteia în ambulatoriu şi la domiciliul
bolnavilor. Spitalele s-au afiliat, au dezvoltat servicii comune, au format
consorţii, fuziuni, consolidări etc., fiind silite de faptul că asistenţa ambulatorie
a preluat o mare parte din pacienţi.
În ţările în care managerii sunt
ceea ce trebuie să fie, s-a trecut la restructurarea spitalelor numai după ce
numeroase funcţii au fost luate şi îndreptate spre exterior (ambulatoriu),
datorită dezvoltării acestui sector. În niciun caz nu s-au restructurat spitale
fără ca în exterior să existe alte unităţi de specialitate care să le preia din
funcţii, lăsând pacienţii fără niciun fel de asistenţă, ca în România, unde
deciziile confuze, multe contradictorii şi amatoriste, au reuşit să rupă
„sistemul“ – legăturile dintre cele trei niveluri de asistenţă. Prioritatea în această problemă, după
construcţiile de spitale care au avut loc în deceniile 7 şi 8 ale secolului
trecut, era, în opinia multor specialişti, reabilitarea
spitalelor, cu restructurarea
secţiilor de specialitate şi tehnologizarea acestora.
Marele Spital Clinic „Tel
Hashomer“ din Israel, pe care l-am vizitat în 1974, era adăpostit încă în
barăcile fostelor trupe engleze, dar tehnologia
medicală era la zi şi, comparând cu ce aveam atunci în România, am realizat
proporţia diferenţei. Administraţia lor sanitară ar fi introdus şi într-un
bordei o nouă tehnologie, fiindcă ei se gândeau la oameni, în primul rând, nu
la cărămizi.
Ceea ce afirm – şi încerc să îi
conving pe managerii locali – este că, în prezent, ţinând seama de morbiditatea
şi mortalitatea populaţiei, priorităţile
sunt tehnologizarea, calitatea asistenţei
şi nu noi construcţii de spitale, fapt care desigur va trebui luat în seamă
într-o etapă următoare, odată ce se va ieşi din situaţia economico-socială de
astăzi.
4. Ambulatoriul. Asistenţa ambulatorie publică spre care ar fi trebuit
să se îndrepte pacienţii ca să degreveze spitalele, reprezintă cel mai mare eşec al „reformei“, cu
consecinţe dezastruoase pentru asistenţa medicală.
Managerii noştri, necunoscând
conceptul de „planificare strategică“, au preluat „cârpeala“ care venea din
urmă şi în care apăruseră succesiv diferite unităţi denumite (confuz) centre de
sănătate, centre de diagnostic şi tratament, centre medicale de specialitate,
ambulatorii de specialitate ale spitalelor, cabinete de specialitate în spital
cu consultaţii ambulatorii, ambulatorii de specialitate, ambulatorii integrate,
toate presărate în O.G. nr. 124/1998, O.G. nr. 116/1999 (respinsă de Legea nr.
535/1999), O.U.G. nr. 73/1999 (respinsă de Legea nr. 206/2002), O.U.G. nr.
266/2000 (respinsă prin Legea nr. 534/2001), Ord. m. s. nr. 153/2003; O.U.G.
nr. 83/2000, modificată prin Legea nr. 598/2001, H.G. nr 862/2006, Ord. m. s.
nr. 39/2008 etc… Preocuparea de a le integra într-un sistem este marginală şi
neclară, principalele obiective fiind de organizare, salarizare, comodat etc.
Denumirile unităţilor apărute succesiv în timp şi neclaritatea funcţiilor au
făcut, pe de o parte, ca raportarea existenţei lor să fie variabilă şi, pe de
altă parte, să împingă asistenţa pacienţilor din sectorul public în cel privat
care, sesizând confuziile, a acţionat concret în sectoarele în care funcţiile
şi tipurile de prestaţii erau clare în mintea pacienţilor, nu şi în cea a
managerilor şi legislatorilor. Astfel, unităţile cu denumirea şi prestaţiile
cunoscute pacienţilor, care ştiau ce servicii pot primi, au fost în anul 2009:
dispensar policlinic – 246 (public), 253 (privat); centru de diagnostic şi
tratament: 6 (public); 22 (privat); centru medical de specialitate: 21
(public); 150 (privat). O realitate salutară pentru bolnavii cu venituri mari
şi medii, nu şi pentru celelalte categorii, adică majoritatea pacienţilor.
Dar eşecul total a survenit ca
urmare a integrării fostelor policlinici – independente funcţional – în spitale
(380 în 2009), sub denumirea de ambulatoriu de specialitate al spitalului.
Numărul internărilor în spital a crescut (v.
tabelul). Rezultatul este evident: prin această integrare, fără viziune strategică şi efectuată
pentru a face „reforma“, organizaţia nu şi-a îndreptat preocupările spre ceea
ce, încă din 1980, Annison şi după el toţi autorii au numit angajarea
serviciilor ambulatorii „healthcare
business“ – cu alte cuvinte, aducând ambulatoriile în spital, pacienţii au
continuat să meargă spre internare, nu spre asistenţă ambulatorie. Preocupant
este faptul că decidenţii continuă, prin tot ceea ce fac, cu convingere,
aducerea tuturor bolnavilor în spitalele rămase ca şi în cele pe care
intenţionează să le construiască. Cu alte cuvinte, continuă tendinţa ultimilor
22 de ani, de a aduce bolnavii în spitale.
5. Asistenţa primară şi comunitară
sunt practic desfiinţate, prestaţiile celor ce lucrează în acest domeniu de importanţă
capitală pentru sănătatea publică desfăşurându-se la un nivel calitativ scăzut
din punct de vedere medical, dar şi din punctul de vedere al rezultatelor:
randament, eficacitate, oportunităţi. Acum, după demolarea unităţilor sanitare
din mediul rural şi micile oraşe, şi disponibilitatea aduce această activitate
la cel mai de jos nivel.
În domeniul asistenţei ambulatorii
şi a celei primare nu s-a îndeplinit niciunul din angajamentele luate de Guvern
faţă de finanţatorul iniţial (Banca Mondială), miniştrii impunându-şi fiecare
propria reformă. Acordul privind reabilitarea sistemului sanitar din România,
semnat de Guvernul României în 1991 cu Banca Mondială şi rectificat prin Legea
nr. 91/1998, care stabilea ca obiectiv principal îndreptarea asistenţei medicale
treptat spre ambulatoriu şi spre reorganizarea îngrijirilor primare, nu s-a
îndeplinit, decidenţii români continuând să pună accentul pe asistenţa
secundară şi, în ultimii ani, pe cea terţiară.
Soluţia constă în crearea
condiţiilor de creditare a medicilor de familie pentru asigurarea unei
tehnologii adecvate la nivelul dispensarului, alegând ţintit din grupul celor
zece afecţiuni responsabile pentru 80% din cauzele de mortalitate din România
pe acelea specifice şi frecvente în teritoriul în care practică. Desigur,
găsirea pe plan local de mijloace de finanţare a cabinetelor în acest scop ar
fi de dorit.
Cât timp medicul va lucra izolat
şi lipsit de tehnologie medicală adecvată pentru a-l face capabil să precizeze
diagnosticele stabilite în baremul de afecţiuni ce îi intră în competenţă şi a
discerne cazurile care necesită în mod real spitalizare sau consult de
specialitate, tot ceea ce se înşiră în legătură cu asistenţa primară şi
importanţa acestei specialităţi reprezintă o demagogie iresponsabilă şi o
impostură.
Medicul de familie fiind degrevat
prin lege de activitatea de medicină comunitară, aceasta lipseşte aproape
total, iar acolo unde există nu prezintă garanţia că poate stăpâni problemele
de sănătate publică. De fapt, dezorganizarea şi gravele lipsuri în acest sector
de activitate încalcă flagrant art. 34, al. 2 din Constituţie, care spune: „Statul este obligat să ia măsuri pentru
asigurarea igienei şi a sănătăţii publice“.
Succint, cât a fost posibil, am
trecut în revistă principalele probleme ale „reformei“ şi, în această situaţie,
pierzând orice speranţă în decidenţi capabili, mă întorc la declaraţia
profesorului Lucan, care vorbea de centre izolate, de „oaze“ de profesionalism.
Profesioniştilor care, din motive personale, încă rămân să lucreze în România,
le propun ca singură soluţie iniţiativa personală, care poate fi luată pe plan
local, şi anume formarea unor „sisteme de
sănătate“ funcţionale adică o structură formată din părţi (spital,
policlinică, centre de sănătate, cabinete medicale) care, funcţionând fiecare
cu specificul său, să interrelaţioneze unele cu celelalte în raport cu întregul
ansamblu care va avea scopuri, obiective şi acţiuni comune.
Într-o ultimă convorbire pe care
am avut-o pe această temă cu regretatul profesor de sănătate publică Dan
Enăchescu, l-am rugat să scrie un articol privind conceptul de „Sector de
îngrijiri de sănătate coordonate“, publicat în „Viaţa medicală“. Îmi permit să reproduc esenţialul:
„La nivel subjudeţean, o formaţiune
neadministrativă, funcţională care putea să apară, ar fi sectorul de îngrijiri
de sănătate coordonate. Premisa unei asemenea formaţiuni este exploatarea
articulată a unităţilor existente, în favoarea pacientului, fiecare
păstrându-şi statutul său juridic, care trebuie pus în centrul preocupărilor
noastre. Or, un judeţ are în medie 300–500 de mii de locuitori, 80–100 de
comune şi cinci oraşe sau municipii. Un sector de îngrijiri de sănătate
coordonate ar trebui, în consecinţă, să asigure asistenţa medicală pentru circa
60–100 de mii de locuitori, printr-o reţea de servicii medicale şi
medico-sociale, ambulatorii spitaliceşti şi la domiciliu.
Presupunând că, în mod ideal, într-un
asemenea sector funcţionează 30–50 de medici în cabinete individuale ori
grupate, un spital general, o unitate medico-socială şi câteva centre de
permanenţă, acestea ar putea desfăşura activitatea în reţea, modalitate
organizatorică nouă în unele ţări occidentale, astfel încât să asigure accesul
populaţiei la toate serviciile pentru specialităţi comune, trimiţând la nevoie
bolnavii, în mod responsabil, către unităţi de referinţă din afara sectorului,
dar din interiorul judeţului ori al regiunii sanitare. O asemenea oganizare ar
favoriza creşterea calităţii îngrijirilor medicale, a managementului bolilor şi
bolnavilor, ameliorarea promptitudinii intervenţiei în cazurile de urgenţă şi
circulaţia pacienţilor între instituţiile medicale existente.
Un asemenea sector de îngrijiri coordonate
ar putea încheia înţelegeri cu autorităţile locale, prin care acestea să ofere
un suport material adecvat funcţionării unităţilor, în schimbul unui angajament
care să stipuleze prezenţa, accesibilitatea şi calitatea îngrijirilor medicale,
precum şi îmbunătăţirea unor indicatori de eficienţă, îndeosebi în realizarea
programelor naţionale şi regionale de sănătate finanţate public. Suportul din
partea comunităţilor locale ar putea viza condiţiile materiale de funcţionare a
unităţilor, atragerea şi stabilitatea medicilor şi a altui personal medical cu
pregătire medie. Activitatea unei asemenea structuri funcţionale ar viza,
înainte de toate, facilitarea legăturii dintre unităţile de îngrijiri din
sector şi din afara sectorului, în favoarea bolnavilor, relaţiile profesionale
dintre medicii de familie din cabinetele individuale şi specialiştii din
spital, realizarea unor acţiuni mai puţin formale, dar mai eficiente de
educaţie medicală continuă, întâlniri semestriale şi anuale cu autorităţile
locale etc.“
Ne-am întoarce astfel, pe plan
local – şi aşa cum s-a subliniat, funcţional, prin iniţiativă şi acţiune civică
– la ceea ce occidentalii consideră acum o noutate şi o numesc „Reţele de servicii“, apărută ca o
necesitate a informatizării la tipul de angajare a legăturilor din sistemul
trecut de sănătate, dar degrevat de obligaţiile administrative şi regulile care
blocau libera iniţiativă. Este ilustrativă, în acest sens, schema concepută de
A. Pescaru încă din 1970, care poate fi modificată la iniţiativa locală, în
raport cu relaţiile ce se stabilesc între medicii care lucrează la nivelurile
asistenţei medicale, putând apărea astfel diferite tipuri de modele funcţionale(fig. 2).
Într-o perioadă de confuzie,
degringoladă şi înrăutăţire a sănătăţii populaţiei, în locul fugii sau
văicărelilor, aceasta este singura modalitate de a ajuta concret bolnavii şi am
convingerea că această formă poate redresa starea actuală într-un interval de
trei-patru ani.
În acelaşi timp, pentru a reface
sistemul de sănătate din România pe termen mediu şi lung, va trebui ca Academia
de Ştiinţe Medicale, Colegiul Medicilor, institutele şi centrele de
specialitate să convingă Parlamentul României că, în problema sănătăţii
populaţiei, amatorismul şi măsurile intempestive sunt nocive. Va fi util ca
prin lege să se înscrie obligaţia administraţiei statului de a consulta
instituţiile numite mai sus, înaintea luării unor măsuri. Există evidenţa că,
neprocedându-se astfel, s-a reuşit ca „reforma“ trâmbiţată să menţină România
în fruntea celor mai rele şi ruşinoase rămâneri în urmă în domeniul sănătăţii
publice, cu consecinţele cele mai nefaste asupra sănătăţii populaţiei.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe