Printre
viciile mele pe care vi le pot mărturisi se numără serialele poliţiste. Îmi
plac lucrurile care par să fie riguros logice, ele nu sunt neapărat adevărate,
dar sunt cu siguranţă frumoase. Probabil de-asta îl iubim atât pe Sherlock
Holmes, cu toate avatarurile lui moderne: deşi profund disfuncţionale, suferind
de tulburări de spectru autist sau psihopate de-a dreptul (cum e doctorul
House), ele sunt, esenţialmente, personaje atât estetice, cât şi simpatice. Şi
foarte neadevărate.
Într-un
episod dintr-un asemenea serial (The Mentalist), detectivul protagonist ghiceşte,
fără indicii de circumstanţă, profesia unui suspect. „Eşti doctor.“ „De unde ai
ştiut?“ „Se simte imediat, e ceva rece
la tine.“ Vi s-a întâmplat, dragi colegi, să vă fie ghicită astfel meseria? Mie
da, de mai multe ori. Chiar din facultate, de altfel. Mie însumi, care sunt „la
periferia medicinii“ (sintagma nu-mi aparţine, dar mi-a plăcut), mi se întâmplă
să simt aceeaşi vibraţie afectivă ciudată atunci când sunt în prezenţa altor
medici. Şi nu cred deloc că e un lucru bun.
E normal să
avem sentimente instinctive legate de alţi oameni: e baza comunicării
nonverbale dintre noi. Unele sunt pozitive, ca atunci când un copil îţi zâmbeşte
sau când eşti la o petrecere şi lumea se simte bine. Altele sunt foarte neplăcute,
precum cele pe care le nutreşti şi le resimţi din partea celorlalţi participanţi
la trafic, dacă eşti şofer. Cineva îţi poate fi pe loc simpatic sau antipatic şi
depinde mai mult de circumstanţe decât de omul în sine, deşi concluziile pe
care le tragem, adesea greşite, sunt mai mereu despre om. Însă sentimentul pe
care halatul alb, vizibil sau nu, îl inspiră nu e nici bun, nici rău. De fapt,
asta e caracteristica lui principală. Dar nu e deloc neutru. Dimpotrivă, face
parte din categoria celor mai neplăcute, chiar înspăimântătoare experienţe
afective.
Probabil că
e un sentiment mai des întâlnit decât credem, însă, personal, eu îl ştiu
descris în literatură doar într-un singur alt context. La începuturile
psihiatriei moderne, perioadă inepuizabil de fascinantă, exista o dilemă
filosofică subterană între „liderii de opinie“ ai vremii. Emil Kraepelin susţinea
un model medical în care bolile psihice erau separate de criterii obiective,
clinice şi anatomopatologice, în timp ce Karl Jaspers, deşi era de acord cu
clasificarea nosologică a lui Kraepelin, spunea că distincţia e una subiectivă.
Că depinde de sentimentele pe care pacienţii noştri ni le transmit. De exemplu,
omul care suferă de dementia praecox (viitoarea
schizofrenie) transmite un sentiment aparte, tulburător şi neplăcut, de
aprehensiune şi incomprehensiune. Decenii mai târziu, la mijlocul secolului
XX, când psihiatria căpătase o turnură puternic psihanalizantă, asemenea intuiţii
erau considerate criterii majore de diagnostic şi un psihiatru danez, Rümke,
avea să le numească „sentiment praecox“. Bine şi rău, plăcut şi neplăcut,
prieten sau duşman sunt noţiuni empatice şi inteligibile. Astfel, sentimentul
praecox nu e polarizat, nu e nici bun, nici rău. Întocmai ca „sentimentul
medical“.
N-aş vrea să
credeţi că i-aş suspecta pe medici, inclusiv pe mine, că suferă, fiecare în
parte, de schizofrenie. Ar însemna să comit eroarea fundamentală de atribuţie,
să trag concluzii despre oameni atunci când efectul e unul de circumstanţă, de
mediu. Un efect social. Jaspers argumenta că în prezenţa unui bolnav cu dementia praecox simţim o blocare a
empatiei. Nu simţim, aşadar, ceva ce bolnavul încearcă să ne transmită, ci eşecul
dureros al transmisiunii. Simţim o absenţă, acolo unde ar trebui să existe
interacţiune umană firească. Rümke merge mult mai departe, spunând că
sentimentul praecox e accesibil oricui, nu doar psihiatrilor, şi el e de fapt
intuiţia că omul din faţa noastră este „în afara comunităţii umane“.
Nu suferim
de schizofrenie, suferim însă de o schizoidie socială. Nu e nimic nou aici:
suntem conştienţi de spaţiul dintre noi şi pacienţii noştri. Uneori îl întreţinem,
mai mult sau mai puţin conştient, ca protecţie instinctivă. Alteori, el e adâncit
de vremuri, de vicisitudini, de lumea în schimbare în contrast cu tradiţiile
noastre medicale imuabile. De un lucru însă trebuie să fim conştienţi: spaţiul
acesta are un răspuns afectiv şi el e unul neliniştitor. Cu cât încercăm mai
mult să ne ascundem în fortăreţele noastre, cu atât răspunsul acesta,
sentimentul medical, va fi mai pregnant. Ascunderea însăşi e cauza propriului eşec.
Ceea ce îl face pe House MD simpatic şi
neverosimil în acelaşi timp este empatia pe care o transmite pacienţilor săi
fictivi. E o empatie negativă, personajul e agresiv, sarcastic, antipatic, dar
este totuşi empatie: una imediată, nerestricţionată. Un medic non-fictiv obişnuit
trebuie să facă eforturi concrete, conştiente, să transpire pentru a crea
empatie, pentru a ieşi din acea zonă ireală din afara lumii în care pare că se
află.
Persoanele
cu schizofrenie sunt intens stigmatizate şi discriminate. Aşa se traduce în
fapte sentimentul praecox la nivel de societate. Traversezi pe celălalt
trotuar. Păstrând, desigur proporţiile, medicii, ca breaslă, sunt departe de a
fi simpatizaţi. Poartă şi ei stigmatul lor. Diferenţa nu este însă una doar
dimensională (suntem „mai puţin alienaţi“ decât cei ce suferă de psihoze), ci şi
de responsabilitate. Nu putem învinovăţi societatea pentru distanţarea ei de
breasla noastră. Nu suntem victimele unei persecuţii staliniste. Avem discernământ,
critică şi testăm corect realitatea convenţională. Depinde doar de noi să ne întoarcem
la ea din sfera noastră singuratică.
