Un telefon nervos mă scutură ca un
curent electric. Este departamentul de Primiri Urgențe, care mă
solicită iar la parter. Mă ridic de pe așternutul încă neșifonat
și cobor scările în grabă. Sunt singură, cu pașii mei care
răsună cadențat pe coridorul obscur. Ajung la capătul luminat cu
semnalul roșu și intru în încăperea urgențelor de grad zero.
Privesc cu îngândurare la femeia în
vârstă, întinsă pe patul de resuscitare. Pe branula mâinii
stângi curg de zor picăturile de dopamină care îi susțin cordul.
Are 87 de ani, instituționalizată la azilul de bătrâni de 15 ani,
comă 4 puncte, probabil un accident vascular cerebral, respiră
ineficient, în acidoză mixtă, fără puls la periferie, fără
urină în vezică, s-a stopat pe timpul transportului, cu răspuns
la prima fiolă de Adrenalină. Vă rugăm să o luați în secția
de Terapie intensivă!
Îmi arunc ochii peste foaia de
observație la analizele de sânge date peste cap și din nou la
brava femeie care a supraviețuit atâția ani într-un azil de
bătrâni, așteptând cuminte să-i sosească clipa marii treceri.
Chipul îi este lipsit de suferință, pielea albă, mâinile
frumoase, părul cărunt, adunat într-un coc deasupra capului.
Seamănă cu Luna, are chipul eternității. În punctul ăsta,
arhetipul întâlnește lutul într-o îmbrățișare perfectă.
Cristalizarea s-a produs. Toate energiile vieții, toate tristețile
și bucuriile s-au filtrat luând aspectul mineralului și
strălucirea luminii. Cazul ăsta nu seamănă cu celelalte, e
altceva, locul ei nu ar trebui să fie la spital!
– Dar e agonică! E hotărâtă să
plece. Deja e angajată pe alt drum. Nici un organ nu-i mai
funcționează! De ce vreți să-i stăm în cale?
– Așa e protocolul!
Medicul din fața mea e neclintit ca
o stâncă. Urăsc cuvântul ăsta, sună a inchiziție. Îl aud de
cel puțin zece ori pe zi, de parcă școlile de medicină românească
ar scoate roboți, și chiar aceia, prost antrenați. Dar ce este,
sau cine este protocolul? Are suflet? Are conștiință? Cum
stabilește el limitele? Dumnezeu lucrează după alt protocol! La un
moment dat, inima obosește și nu mai vrea să bată! E alegerea ei,
nu e boală. E logica vieții și a timpului, toate ființele au
nevoie de repaos și de somn. Pendula din perete anunță încheierea
zilei: ora, minutul, secunda. Este femeia de la marginea timpului,
pentru care clepsidra s-a golit. Cândva, pe când medicina era
meditație și transcendență, medicul era în egală măsură
filozof și preot, lucra cu energii subtile și percepea sfârșitul
inexorabil. Intuia pragul și respecta clipa sacră a ascensiunii
spre mai departe. Ce greșeală: privim moartea dinaintea noastră,
când ea este de fapt în spatele nostru, ca viață împlinită.
Un bărbat țanțoș, care se
prezintă drept medic stomatolog, mă ia la rost:
– Spuneți-mi, ce are mama mea?
Dimineață nu avea nimica. Respira perfect, am vorbit cu
îngrijitoarele la telefon.
– Mama dumneavoastră suferă de
apoptoză!
– Ce diagnostic este ăsta? Mă
luați peste picior?
– Nu! Este vorba despre o mare
nevoie de Dumnezeu! Căutați termenul pe internet!
Țâfnoșenia fiului mă face să
înțeleg tot restul evenimentelor: a lipsit, a tăcut, și-a trăit
libertatea și acum strigă după un viitor care a trecut.
Îmi retrag privirea de la fiul cu
vârstă incertă, dar imatur, nepregătit pentru plecarea anunțată
a mamei lui. Rătăcesc în alt spațiu, îmi vine în minte imaginea
unui condor, văzută cândva la televizor. Minunata pasăre fusese
ținută în captivitate mulți ani de un pretins iubitor de animale,
care avea o mică grădină zoologică. Văd un pisc al munților
Cordilieri din Peru și multă lume care se pregătește să aplaude
eliberarea sufletului înaripat, ținut mult timp după gratii.
Neîncrezător și uimit de măreția priveliștii, de atâta
înălțime pe care o purtase sub pleoape, dar pe care o uitase, de
atâta cer și de atâta culoare, de abisul nemărginit, privea și
nu putea crede, își desfăcea aripile largi, bătând ușor aerul
rarefiat, pentru a le strânge la loc, și iar le întindea, mai
largi, în repetate gesturi de curaj și de trăire lăuntrică, își
încorda musculatura slăbită a brațelor într-o imensă
îmbrățișare, dar mai ales cutezanță... și iar și le aduna la
piept. E atât de greu să te arunci din colivie în văzduh, să
străbați straturile ozonate ale înălțimilor și să străpungi
cerul spre propriul tău infinit. În aplauzele generale pasărea își
ia zborul, spațiul se lasă cucerit, cerul este al ei și, odată cu
cerul, Dumnezeirea. Lumea prezentă își șterge lacrimile. Urmărim
minunatul zbor până când pasărea se confundă cu lumina.
Între timp, pacienta este mutată de
pe pat pe targă, pentru a fi transportată la Terapie intensivă.
Protocolul suveran nu dă drumul șoimului din pieptul femeii să
zboare, el trebuie să rămână captiv, că așa a stabilit Harap
Alb, șef de ceva vreme peste ministerul sufletelor la români.
Urmează atârnarea sufletului de ventilator prin multe tuburi de
cauciuc, injectarea obligatorie a timpului fără rost prin pompe
care susțin cordul și respirația matematic, cu cifre exacte,
afișate pe calculator. Nimic nu e permis în plus sau în minus,
viața terestră este pusă la punct. Pungi colectoare golesc
stomacul, intestinul și vezica urinară de secrețiile care plâng
carcasa imperfectă, intrată lent în putrefacție. Numai că, în
mod neștiințific, spiritul liber privește de sus absurditatea
gesturilor așa-zise medicale. Energiile eterice care se înalță
peste capetele noastre gândesc diferit, căci ce poate fi mai
anacronic și mai de plâns decât inestetica morții în
desfășurare, dansul morbid al aparatelor medicale la un muribund
care își așteaptă izbăvirea, și tocmai într-un colț de lume
unde cultul vieții își are apoteoza în cultul morții. Ritualul
ei, pregătit cu grijă, aduna cândva o întreagă comunitate în
cea mai solemnă zi a vieții: transformarea omului în ființă de
lumină.
Femeia din fața mea își pierde
identitatea. Ea devine umbra mătușii mele de la Vicov, care mă
roagă:
– Copilă, să nu uiți să-l chemi
pe Iosub al lui Topală să-mi sune cu buciumul, și să mă așezați
pe scoarța de lână verde cu flori cafenii, apoi pe cetină și sub
brăduți tineri, am pregătit cureciul și vițelul, restul găsiți
în pod.
Întreb fiul:
– Nu vreți să o luați acasă?
– Glumiți doamnă? Ce să fac cu
ea acasă? Merge la morgă! Acolo o spală, o aranjează! Am auzit că
e ieftin!
– Ieftin? E gratis!
Ca un pilot nedemn care trebuie să
dirijeze o navă într-o direcție greșită, potrivesc bordul și
monitoarele, având însă grijă să aprind și luminița de
serviciu. Este ora trei noaptea. Sunt în picioare de douăzeci de
ore. Tânărul cu ruptura de plămâni dă semne de ARDS, cel cu
intoxicația voluntară a intrat în delirium tremens, rezecția de
stomac sângerează, fractura de bazin are nevoie de CT torace cu
suspiciune de trombembolism pulmonar, halatele albe nu pregetă de la
un pat la altul. Toți pacienții sunt în stare gravă și au nevoie
de vigilență maximă și reacții rapide, paturi libere nu mai
există.
Telefonul sună pentru a zecea oară
în noaptea asta:
– Vă rugăm să ne primiți un
stop cardiac. Un domn de 90 de ani, acum l-a adus familia. Nu mai
coborâți, pentru că nu e timp, resuscitarea se face pe transportul
cu liftul. Pregătiți ventilatorul! Dacă moare, nu îl duceți la
morgă, e plină cu alte persoane în vârstă aduse de salvare la
UPU pentru resuscitare. Nu mai aveți locuri? Îl țineți până
dimineață pe targă, dacă nu mai vin alții, știți că ăsta e
protocolul.
– Și sufletul? Strig fără
voce... Sufletul!
– Care suflet? Terminați cu
prostiile!