Începem din acest număr,
un serial dedicat mişcării antivaccin, deoarece acest subiect a devenit,
regretabil, una dintre crizele majore ale sănătăţii publice româneşti.
Într-un
moment în care Ministerul Sănătăţii şi institutele abilitate lucrează la o lege
a vaccinării care ia în calcul obligativitatea vaccinurilor pediatrice,
întoarcerea în timp la rădăcinile vaccinării şi a mişcării antivaccin ar putea
fi utilă. De ce este mişcarea antivaccinare activă şi relativ vizibilă în toate
zonele globului? De ce anumite vaccinuri sunt acuzate de multe afecţiuni? Câtă
dreptate au şi de ce se găsesc în istorie declaraţii ale medicilor care susţin
idei asemănătoare cu cele ale mişcării antivaccin din prezent?
Variola
este o boală care a însoţit umanitatea de când am ridicat prima oară ochii
către stele. Ştim că oamenii mureau de variolă din cele mai vechi timpuri şi
nici „zeii“, precum Ramses al V-lea, nu erau feriţi1. Boala a ucis
aproximativ 400.000 de oameni în fiecare an al secolului 182 şi era
temută atât pentru rata foarte mare de mortalitate, cât şi pentru semnele pe
care le lăsa celor care supravieţuiau, de la cicatrici permanente la orbire.
În 14
mai 1796, un eveniment istoric s-a întâmplat în casa din Berkeley3a medicului Edward Jenner. Auzind de la lăptăresele din Gloucestershire
că variola taurină protejează împotriva infecţiei cu variola umană, Jenner a
investigat şi a găsit multiple cazuri de persoane infectate cu variolă taurină
ce rezistaseră epidemiilor de variolă. A testat rezistenţa câtorva cazuri la
variolă folosind şi tehnica variolării (introducerea subcutanată a crustelor
rămase de la o infecţie naturală cu variolă) şi a descoperit că acestea erau
protejate.
Încurajat,
a încercat să găsească un caz de infecţie cu variolă taurină activ, ceea ce nu
a fost simplu, variola taurină fiind destul de rară. Sarah Nelmes, fiica unui
latifundiar local, avea simptomele clasice în urma mulgerii văcuţei Blossom
(Floare). Din ulcerele generate de această infecţie, Jenner a colectat puroi şi
l-a injectat într-o zgârietură făcută pe mâna lui James Phipps, băiatul de 8
ani al grădinarului. După ce infecţia cu variolă taurină a trecut, la 1
iulie 1796, Jenner i-a făcut băiatului variolarea standard. A aşteptat apoi
18 zile să apară reacţia în urma variolării. James Phipps însă era imun. După
ce a adăugat încă 12 cazuri, Jenner şi-a publicat descoperirea într-o broşură,
tipărită privat, evitând jurnalele ştiinţifice.
Desigur,
lumea medicală a explodat cu critici, dar şi cu interes. Susţinătorii precum
William Woodville au testat rapid funcţionarea tehnicii descrise de Jenner şi
au devenit apoi evanghelişti ai vaccinării. Criticii însă au fost foarte
vehemenţi. Benjamin Moseley, „Dr R. Squirrel“ şi William Rowley au început să
inventeze diverse probleme asociate cu variola taurină. Moseley se referea la
variola taurină folosind numele „lues bovila“ adică sifilisul vacii, încercând
să inspire teama prin asociere cu sifilisul. William Rowley a ilustrat multiple
„cazuri“ povestind cum un băiat din Peckham a început să alerge în patru labe
după vaccinare, mugind ca o vacă. Unui alt tânăr aparent îi crescuseră coarne
şi o fată făcuse ceva diagnosticat ca fiind „râie bovină“. Surprinzător,
oamenii chiar credeau asemenea absurdităţi. Ironizarea acestei atitudini a fost
cuprinsă în imaginea celebră a caricaturistului Gilray, avându-l în prim-plan
pe George Pearson (nu pe Jenner) ca vaccinator cu figură împietrită în timp ce
în jurul său oamenii se transformă în vaci.
În
majoritatea ţărilor unde vaccinatorii ajunseseră, populaţia accepta vaccinarea
fără mari probleme. În unele ţări, pentru intrarea în şcoală se cerea o dovadă
a vaccinării şi puţinele proteste se rezolvau paşnic. Din păcate însă, în
Anglia şi Ţara Galilor politicienii au fost mai duri în abordare. O serie de
acte ale vaccinării – apărute între 1840 şi 18714 ca reacţie
iraţională la epidemii de variolă din 1837–1839 – au produs „efecte adverse“ în
conştiinţa publică britanică. Datorită reacţiei populare la legile restrictive
ce includeau chiar şi pedepse cu închisoarea, vaccinarea ajunsese o idee ce
diviza societatea, mulţi părinţi refuzând să declare naşterea copiilor pentru a
nu-i vaccina.
Organizaţii
ale părinţilor ce nu vroiau să vaccineze stârneau demonstraţii publice cu
oratori talentaţi, promovau cazuri de copii îmbolnăviţi sau ucişi de vaccinuri.
În alte cazuri, susţineau că cei vaccinaţi nu erau protejaţi pe termen lung.
Din păcate, deşi era adevărat, Jenner şi susţinătorii săi refuzau să accepte că
era nevoie de rapeluri şi insistau că vaccinarea protejează pentru toată viaţa.
La
fel ca şi acum însă, antivacciniştii nu se dădeau în lături de a frauda date în
susţinerea ideilor proprii. Un caz celebru de fraudă este „studiul“ medicului
Leander Joseph Keller ce a urmărit datele a 2.600 de cazuri de variolă (şi 470
de decese) şi a comparat datele cu o populaţie de aproximativ 50.000 de
persoane. El a raportat că cei vaccinaţi aveau mortalitate mai mare decât cei
nevaccinaţi. Când datele au fost reexaminate de dr. Korosi, acesta a descoperit
că de fapt Keller îşi inventase datele şi decesele de variolă erau mult mai
puţin frecvente printre cei vaccinaţi5. Mişcarea antivaccin citează
şi astăzi studiul lui Keller.
Celebră
a rămas în istorie opoziţia din oraşele Leicester, Manchester, precum şi chiar
în oraşul lui Jenner, Gloucester. Refuzul unui orăşean de a-şi lăsa copilul
vaccinat era primit cu urale de public şi la întoarcerea de la închisoare el
era tratat ca un erou. În multe cazuri poliţia evita să aplice legea împotriva
populaţiei, limitând eficacitatea legilor. În Leicester, în 1885, 4.000 de
părinţi aşteptau să fie condamnaţi pentru non-complianţă şi doar 3% din copii
erau vaccinaţi.
