Ora şase, sâmbătă dimineaţa. Mă trezesc
chiaună după o săptămână de lucru aglomerată. Încă nu s-a terminat, pentru că
sunt de gardă. Prima mea gardă ca medic. Îmi transpiră palmele. Ies din casă,
afară e întuneric. E deja şapte, la opt trebuie să fiu la spital, să-mi schimb
colegii. Am un sentiment de... seară. Maşinile sunt pline de oameni, măcar nu
sunt singură. Sorb din termosul cu cafea, mă urc în maşină. O melodie din anii
’50 cântă în surdină. Mă gândesc la ce am de făcut când ajung la post. Cât
meditez eu, răsare soarele. Cobor la metrou, în jurul meu numai bărbaţi care
picotesc pe scaune. Aşa voi dormi şi eu peste 24 de ore.
La spital, la opt, toată lumea doarme. Linişte
şi pace. Timp berechet să îmi termin cafeaua şi să mănânc ceva. Pe la nouă şi
jumătate, eu şi colegul de gardă suntem chemaţi la consult în celălalt
pavilion, situat undeva în spatele curţii. Trag pe mine polarul, afară e frig şi
burniţează. Nici câinii nu s-au trezit. Pe drum ascult croncănitul ciorilor şi
sunetul ambulanţelor. Ajungem pe secţie, asistenta ne prezintă pacienţii.
Dureri de burtă. Mă gândesc să exclud repede apendicita. Palpăm burtici. Am
mâinile reci şi nu reuşesc să le încălzesc rapid. Copilul râde, se gâdilă. Mă
liniştesc, e ok, o simplă balonare. Recomand un medicament pentru meteorism,
dar pavilionul nu are aşa ceva. O să cumpere bunica. Notez în foaie consultul şi
mă întorc la post în pavilionul meu. Acolo vin urgenţele, acolo trebuie să
stau. Afară plouă mai tare şi simt că mă ia somnul. Aş sta în pat cu plapuma pe
cap, rătăcind printre vise pe o astfel de vreme. Notez în raportul de gardă
consultul şi constat că au zburat 40 de minute. Când? Parcă a trecut un sfert
de oră de când am plecat. Între timp se trezesc şi pacienţii. E bine că sunt puţini.
S-au externat mulţi vineri, aşa e pe la noi. Doar unul, săracul, e mai grav şi
nu am ce să fac să îi alin suferinţa. E un autism sever, el înţelege lumea
altfel. Nu vorbeşte, doar urlă şi e violent. Restul lumii e bine. Am numai
fete, dintre care o fetiţă de 8 ani, în rest adolescente. Vorbesc cu cea mică,
e foarte simpatică şi deşteaptă.
Consult plămâni şi faringe, pentru că toţi
sunt răciţi în perioada asta. Nimeni cu febră, doar viroze. Toată lumea e bine.
Mă întorc în camera rezidenţilor. A trecut jumătate de zi, e deja două. Zboară
repede timpul. Nici nu mă aşez bine, că suntem chemaţi din nou la consult. De
data asta, o urgenţă. O tânără cu părinţii. Tentativă de suicid. Se decide
internarea şi ne apucăm de făcut foi, semnat consimţăminte. Mai zboară două
ore. Până la zece seara îmi fac de lucru, studiez foi, văd ce tratamente au
fost lăsate la nevoie – acolo decidem noi administrarea. La zece adoarme toată
lumea şi liniştea de mormânt tronează pe secţie. Dacă aveam copii mici, îi
culcam greu, de obicei se joacă până târziu. Adolescenţii stau în camere şi trăncănesc
liniştiţi. Pe bună dreptate, la cum plouă afară nu-ţi vine să te dai jos din
pat.
Mă apuc să citesc semiologie psihiatrică din
Predescu. Povesteşte foarte frumos şi sunt captivată, dar pe la unu noaptea
deja nu mai pot fi atentă. Sorb din deja a treia cafea. Nu vreau să dorm, dacă
se trezeşte cazul mai grav trebuie să fiu lucidă. Colegul oricum nu doarme.
Vorbim, citim. Timpul trece cumplit de greu. Când eram studentă, mergeam în
practică la Spitalul de Urgenţă Floreasca, la UPU. Acolo garda era extrem de
aglomerată, abia dacă apucai să stai jos un sfert de oră. Spre dimineaţă. Între
şase şi şapte se mai potoleau ambulanţele. Gărzi grele. Dar grea e şi garda
liniştită, când nu se întâmplă nimic. Oricum, la psihiatrie pediatrică gărzile
sunt liniştite. De obicei vin cazuri sociale aduse de poliţie, copii găsiţi pe
stradă. Nu se internează, pentru ei există centrele pentru minori, unde primesc
mâncare şi pat. Noi internăm urgenţe: tentative şi ideaţii de suicid, agitaţi. Nu-s
prea multe. E atât de linişte că aud câinii lătrând în celălalt capăt al curţii.
Ambulanţele vin nonstop, neurologia şi psihiatria au mult de lucru. Le văd pe
geam cum aleargă pe aleile din curtea spitalului. Pe la cinci dimineaţa, aţipesc
pe sunetul ploii. Lumina de neon mă chinuie, ar trebui o veioză în camera
rezidenţilor. Măcar salteaua e bună, comodă.
La şapte ies afară la aer. E rece, mă trezeşte
instant. Se schimbă tura asistentelor, eu mai am o oră. Fac inventarul în
minte. O gardă cuminte. Mă bucur. Într-un fel. Oricum, luni se va umple secţia
din nou, vin programările pentru internare şi puhoi de consultaţii. Mă anunţă
asistenta că au venit colegii, sunt în celălalt pavilion, putem pleca. Opt
dimineaţa. O sun pe colegă să o pun la curent cu cazurile de pe secţie. Îi urez
„Gardă uşoară“. Eu plec să mă culc. Mâine o iau de la capăt, doar e luni. La
nouă pun capul pe pernă. Sunt frântă.
