În acest an, la 16 noiembrie, s-au împlinit
110 ani de la naşterea părintelui Dumitru Stăniloae, a cărui operă este
recunoscută pentru valoarea ei în ţară şi în străinătate, primul teolog ales
membru al Academiei Române după 1989. În cinstea sa, Biserica Ortodoxă Română a
consfinţit acest an ca fiind, în chip semnificativ, „al Sf. Împăraţi Constantin
şi Elena şi al Părintelui Dumitru Stăniloae“. S-a impus cu deosebire şi e
recunoscut ca teolog şi om al rugăciunii într-o sublimă semnificaţie a
ortodoxiei româneşti. La o simplă panoramare a lucrărilor, observăm că rugăciunea
este temeiul şi cheia de boltă, toate scrierile sale orânduindu-se armonios, făcându-se
rugă pentru toţi oamenii şi pentru fiecare. Teologul Olivier Clement scria:
„Teologia Părintelui Stăniloae, în întregimea ei, chiar dacă unele articole au
un caracter istoric, poate fi numită o teologie a rugăciunii“. Îl cita adesea
pe Sf. Grigorie Sinaitul, pentru care „Rugăciunea este Dumnezeu Cuvântul care
lucrează în noi“. În „Mica dogmatică vorbită“, Părintele mărturisea: „L-am căutat
pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărţi, în idei, în simboluri. Dar
acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi L-am descoperit în
scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, în mod real în rugăciune… Şi astfel
am înţeles că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de
iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea este
comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt şi că fără această comuniune, lumea nu
este decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea numai lumea ca să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte
viaţa veşnică.“ (s. n.) Cât de mult ne-am putea îmbogăţi în Dumnezeu ca
oameni şi ca români dacă ne-am apleca mai adesea asupra scrierilor acestui mare
duhovnic al neamului, dăruit de Dumnezeu într-una din cele mai vitrege perioade
ale istoriei noastre. Ateismul agresiv s-a arătat neputincios în faţa credinţei
strămoşeşti care în Părintele Dumitru şi-a aflat expresia cea mai potrivită de
mărturisire care, dacă voim, ne cuprinde pe toţi ca într-o îmbrăţişare părintească.
Poate aşa este să fie ca restriştea, prigoana să nască nu doar bigoţi, ci şi
adevăraţi mărturisitori ai credinţei în Hristos care să ne dea putere să privim
dincolo de vremelnicie spre veşnicie; să vedem, dincolo de minciuna mai marilor
zilei, Adevărul care ne face liberi pentru că este, deopotrivă, Cale şi Viaţă.
O viaţă
închinată lui Dumnezeu şi oamenilor
Cel mai mare teolog român a văzut lumina
zilei în 1903, în satul Vlădeni, comitatul Braşov, fiind cel mai mic între cei
cinci copii ai lui Irimie şi Rebeca Stăniloae. A făcut studiile liceale la
vestitul liceu „Andrei Şaguna“ din Braşov, după care s-a înscris la Facultatea
de Litere din Bucureşti, pe care a frecventat-o doar un an, după care, între
anii 1923 şi 1927 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. Aşa
i-a fost dat pentru că, povestea Părintele, odată mama s-a i-a spus că a visat
că trebuie să ducă la biserică un veştmânt preoţesc pentru Dumitru. Şi-a
consacrat teza de doctorat susţinută la Cernăuţi, deloc întâmplător, dacă ţinem
seama mai ales de istoria Transilvaniei, vieţii şi activităţii patriarhului
Dositei al Ierusalimului şi legăturilor pe care le-a avut cu Ţ ările Române. Văzându-i dăruirea şi vrednicia, mitropolitul
Nicolae Bălan l-a trimis la facultăţile din Atena, München şi Berlin, unde se
specializează în dogmatică şi istoria bisericii. A învăţat limbile greacă
(veche şi modernă), germană, franceză şi rusă, ca să cunoască la sursă teologia
acestui popor ortodox. Formarea sa a
stat sub semnul întâlnirii a două tipuri de civilizaţie şi cultură – cea
orientală şi cea occidentală – facilitându-i formarea, exersarea şi
manifestarea unui spirit de discernământ cu totul de excepţie, al dreptei cumpăniri
între cele multe ale lumii şi a unei stări de veghe la mersul ei. Reîntors în ţară,
a fost, pe rând, profesor suplinitor, provizoriu şi titular de dogmatică la
Academia Teologică „Andreiană“ din Sibiu, după care a predat apologetica,
pastorala şi limba greacă pentru ca, în anul 1936, să fie numit rector al
Academiei Teologice sibiene. În 1931 este hirotonit diacon, un an mai târziu
preot şi, în 1940 preot stavrofor. În anul 1930 s-a căsătorit cu Maria Mihu şi,
după moartea primilor copii, s-a născut Lidia, botezată de cunoscutul istoric
Ioan Lupaş, care îşi urmează tatăl ca profunzime şi frumuseţe de gândire şi
exprimare. Între 1934 şi 1945 desfăşoară o bogată activitate publicistică,
fiind redactor la „Telegraful român“.
În
anul 1947, este transferat la Bucureşti, la catedra de ascetică şi mistică a
Facultăţii de Teologie şi, după transformarea ei în Institut Teologic, este
profesor titular de teologie dogmatică şi simbolică. Vremurile erau tulburi şi,
cum se porniseră represaliile, Părintele a fost arestat, împreună cu alţi
membri ai grupării „Rugul aprins“, fără să fi participat la activitatea ei, la
5 septembrie 1958. Au urmat cinci ani detenţie prin închisori şi lagăre cărora
le-a supravieţuit făcând neîntrerupt rugăciunea lui Iisus, iar mai târziu
spunea cu tâlc că a fost „o experienţă
ca atâtea altele, puţin mai dificilă pentru familia mea“. Prin anii ’60, a
venit în ţară o delegaţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi a cerut să-l
vadă pe Părintele Dumitru Stăniloae. Neavând încotro, l-au eliberat, iar la
întrebarea unui membru al Consiliului „Cum a fost?“, Părintele a răspuns cu
seninătate: „Aşa cum este acolo“. Eliberat în anul 1964 de la închisoarea din
Aiud, îşi reia catedra de la Institutul Teologic din Bucureşti. Începe o nouă
perioadă din viaţa sa, în care activitatea de profesor, cărţile sale îl consacră
în ţară şi peste hotare. Este invitat să susţină conferinţe la Freiburg,
Heidelberg, la Oxford şi, în 1971 face parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe
Române care a mers la Vatican. Consacrarea deplină, ca şi în cazul altor
personalităţi, a fost mai întâi peste hotare, unde a fost numit doctor honoris causa al Institutului
„Saint Serge“ din Paris şi, la Londra, i s-a acordat distincţia onorifică
„Crucea Sf. Augustin din Canterbury“
pentru merite teologice şi creştineşti. Academia Română l-a ales membru
corespondent în 1990 şi titular în 1992. A plecat la Domnul în anul 1993. În puţine
cuvinte, aşa a trecut prin viaţă Părintele Dumitru şi am ţinut să o redau
pentru a înţelege mai bine împreună cu opera sa ca o rugăciune începută aici pe pământ şi continuată în cer.
Unitatea
dintre raţiune şi taină
Părintele
Stăniloae a lăsat moştenire pilda unei vieţi şi o operă care o consacră ca fiind
trăită într-un autentic spirit creştin ortodox, al tradiţiei pe care am moştenit-o,
în care ne-am format şi afirmat ca popor. Oliver Clement distinge în opera sa
trei mari teme: „dragostea ca limbaj în vorbirea despre Dumnezeu şi despre om,
semnificaţia spirituală a lumii şi Biserica, laborator în care se lucrează
învierea“. Aceste teme, fără să se confunde, se completează una pe alta şi
formează un tot unitar pilduitor pentru unitatea vieţii şi unicitatea fiecărui
om. Unitatea tematică a operei Părintelui este dată de biruinţa asupra morţii,
care „a apărut într-o lume care are
deasupra ei un Dumnezeu personal şi anume un Dumnezeu care îşi arată atenţia nu
numai pentru faptul că l-a creat, ci şi prin faptul că i-a dat atâta valoare
încât atunci când, folosind rău libertatea care i s-a dat cade sub puterea morţii,
trimite după o vreme pe Fiul Său să se facă om şi să-l scape de ea“. Moartea în
sine capătă un sens, acela spre înviere, e o trecere şi nu sfârşitul absurd al
vieţii. Dacă, aşa cum se afirmă, sfârşitul păcatului este moartea, Dumnezeu,
care este Iubire, pune capăt morţii şi dăruieşte omului veşnicia vieţii. În
„Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“, suntem încredinţaţi: „Caracterul omului de
chip al Cuvântului, ca Persoană Care cugetă şi iubeşte se arată şi în raţiunea
omului de a nu se putea opri niciodată din setea de cunoaştere“. Raţiunea este
într-o perpetuă dinamică şi, evoluând, realizează că singură nu este suficientă
pentru a ajunge la adevăr şi îşi „asociază iubirea acestui adevăr, pe măsură ce-şi
dă seama că are un caracter personal, mai bine spus că este iubire
interpersonală... făcută ca o relaţie de iubire cu Dumnezeu treimic, sau al
iubirii, şi cu persoanele umane, care sunt şi ele reciproc comunicabile“. Înţelegem
astfel cum anume secularizarea a dus, între altele, la criza de încredere şi de
comunicare, paradoxal într-un timp în care mijloacele de comunicare sunt tot
mai performante. Uitând de Dumnezeu, transformând tehnologia într-un idol, omul
se înstrăinează de sine şi pe sine de creaţia toată şi a început să se
„robotizeze“. Omul pare a-i fi înscris
destinul pe un traseu entropic şi criza tinde să se perpetueze, dar, ne asigură
cu blândeţe acest Duhovnic că în om chipul lui Dumnezeu nu poate fi şters şi că
este „restabilit şi desăvârşit de Hristos“. Pentru a ne ajuta să înţelegem
acest adevăr a scris numeroase lucrări
dintre care amintim doar „Iisus Hristos sau restaurarea omului“, cele trei
volume de dogmatică apreciate ca o culme a gândirii dogmatice româneşti,
„Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă“, „Sfânta Treime sau la
început a fost iubirea”, „Spiritualitatea ortodoxă“, „Reflecţii despre
spiritualitatea poporului român“, „Iisus Hristos, Lumina lumii“, „Trăirea lui
Dumnezeu în ortodoxie“, „Naţiune şi creştinism“, „De ce suntem ortodocşi“. Spre
o armonioasă completare, a tradus din opera Sfinţilor Părinţi. Şi toată această
zidire duhovnicească este desăvârşită cu cele 12 volume din Filocalie, din care
deprindem cum să-L întâlnim pe Dumnezeu în rugăciune, această „plugărie a
sufletului“ pe care o dorea „o carte de îndrumare, o îndrumare pentru viaţă”, o
călăuză care ne duce cu fiecare zi mai aproape de Dumnezeu-Iubire. De aceea, Părintele
o considera de nelipsit din fiecare casă şi când cineva are o nelămurire să
caute a se dumiri în aceste învăţături pentru a-I sluji lui Hristos, care ne
îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“.
Omul are vocaţia desăvârşirii ca un ecou al
chipului lui Dumnezeu, Cel care „toate cu înţelepciune le-a făcut“. Pentru
asta, i-au fost dăruite, cum spun Sfinţii Părinţi, toate cele necesare şi, mai
presus de toate, i s-a dăruit libertatea pentru că Dumnezeu ne doreşte fii ai
Lui şi nu automate funcţionând după un anumit program. Mai mult, cum scrie şi o
spunea cu glas blând Părintele Stăniloae, El este Cel care ne iubeşte dintru
început şi este mereu gata să ne primească în iubirea Sa dacă, rătăciţi fiind,
îi cerem ajutorul. Într-o rugăciune, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Că atât de
mare este puterea milostivirii şi iubirii Tale de oameni, încât şi din noroi mărgăritar
face şi din fiu al gheenei fiu al împărăţiei săvârşeşte“. Tradiţia ortodoxă
cultivă, scrie Părintele Stăniloae, „bucuria trăirii lui Dumnezeu, este
doxologică şi nu teoretică. Ea nu se dedă la speculaţii despre Dumnezeu, ci
exprimă bucuria trăirii în Dumnezeu şi a participării la existenţă cu întreaga
creaţie. Bucuria noastră în creaţie nu e simplu emotivă sau sentimentală, ci
hristo-centrică, izvorând din credinţa noastră în Dumnezeu cel întrupat şi înviat“.
Mai departe, se explică: „Noi unim în spiritualitatea noastră, luciditatea
latină sau încrederea proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a
existenţei, proprie popoarelor din Răsăritul Europei“. E un mod de a fi în lume
între altele şi toate pot regăsi locul binecuvântat în Lumina cea neînserată a
lui Dumnezeu-Iubire.
Aducând cinstire Părintelui Stăniloae, avem în minte
un verset dintr-un psalm care înstăpâneşte rostul laudei. Spune Psalmistul „Lăuda-Te-voi
întru îndreptarea inimii, ca să învăţ judecăţile dreptăţii Tale“, cuvinte sub
care am putea aşeza întreaga viaţă şi operă a Părintelui Stăniloae. La 16
noiembrie este ziua de cinstire a Sf. apostol şi evanghelist Matei, însemnând
„dăruitul de Dumnezeu“. Întocmai a fost Părintele Dumitru sfătuindu-ne să
privim şi să urmăm Lumina cea adevărată, adică eliberatoare de răul, de fascinaţia
sa înşelătoare, făcându-ne fii ai Luminii.