În iarna cu zăpezi până la genunchi şi
viscole vrăjmaşe a anului 1967, l-am vizitat acasă pe Mihai Ciucă şi i-am spus
că vreau să scriu o carte despre el. „Despre
mine?“ s-a mirat. „Cine sunt eu?
Scrie despre Cantacuzino. El a fost un om mare. Eu n-am fost decât unul dintre
elevii săi. Şi ce-am făcut eu? O carte despre mine? Nu, nici vorbă!“
Am plecat descurajat. I-am lăsat, totuşi,
numărul meu de telefon. După trei zile, m-a sunat. „Dragă“, mi-a zis. „Mi-ai
trezit lupii amintirilor, foarte răi pentru un om la sfârşitul vieţii. Vino
poimâine la mine, la Institutul Cantacuzino. Am să-ţi povestesc câte ceva. Vino
pe la cinci şi jumătate.“ „E perfect, am zis. Pe la 5 plec de la mine din
Institut şi într-o jumătate de oră...“
„Nu, nu dragă. M-ai înţeles greşit. Nu e vorba de cinci jumătate după-amiază,
ci de cinci jumătate dimineaţă. Nu mai devreme, că eu nu-mi termin de pasat
colecţia mea de bacteriofagi!“
În noaptea premergătoare n-am pus geană pe
geană. Am reuşit să prind un taxi şi, înfruntând cu greu viscolul, am ajuns cu
noaptea-n cap la Institutul Cantacuzino. „Cum,
nu ştiaţi?“ mi-a spus portarul. „Şoferul
de la Academie îl aduce pe dom’ profesor Ciucă pe la patru jumate.“
L-am găsit în laboratorul său, uşor
impacientat. „Haide, dragă, haide!“
În cele vreo cinci zile cât am stat la taclale la „Cantacuzino“ între 6 şi 10
dimineaţa (pe la 12 se retrăgea spre casă) şi în timpul altor vreo şase-şapte şedinţe
de seară (când m-a primit în apartamentul său din Cotroceni), sfântul laic a
ars ca o flacără. Slab de-l sufla vântul, îmbrăcat în negru, cu nelipsita-i
lavalieră, perora şchiopătând (suferise nu demult o fractură de col femural),
evocând vremuri eroice. Sute de fotografii aşezate pe o masă mare şi un vraf uriaş de foi scrise:
jurnalul său de peste 500 de pagini, în care îşi notase nu numai aventurile
cotidiene de epidemiolog care bătuse cu piciorul toate continentele Terrei, ci şi
impresii asupra istoriei şi artelor din respectivele ţări, mai ales din Asia şi
Africa.
Am scris cartea al cărei erou era, în anii
’71–’72, pe când am lucrat la Institutul „Pasteur“ din Tunis şi la Facultatea
de Medicină din acel oraş. N-a apucat să o vadă. S-a stins la 20 februarie
1969, la 86 de ani.
Anii de început
S-a născut la 18 august 1883, la Săveni
(Botoşani), al doilea fiu al învăţătorilor Platon şi Elena Ciucă. Primul copil
al cuplului, Alexandru (Alecu) Ciucă, era cu doi ani mai mare şi, după ce a
absolvit Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, a devenit nu
numai profesor de boli infecţioase la această facultate, dar şi unul dintre
ctitorii Institutului Cantacuzino.
Cei doi fraţi Ciucă, Alexandru şi Mihai, au
fost atraşi încă din ultimii ani de studenţie de faima lui Victor Babeş. I-a
dus acolo, în acel Institut de Bacteriologie şi Patologie, primul institut de
cercetări (din toate domeniile) înfiinţat în România (1887), un asistent al lui
Babeş, medicul veterinar Paul Riegler (1867–1937), cel care a iniţiat învăţământul
de microbiologie veterinară din ţara noastră. Din păcate, Victor Babeş, pe cât
era de original şi prestigios în cercetarea microbiologică şi histopatologică,
pe atât era de distant faţă de tinerii învăţăcei care intrau în laboratoarele
pe care prea sobrul bănăţean le coordona. Nu e de mirare astfel că mai toţi
discipolii săi, cu excepţia lui Vasile 
Sion, au dezertat la „inamic“, acesta
fiind considerat, în viziunea lui Babeş, mai junele Ioan Cantacuzino, care în
1901 crease Laboratorul de Medicină Experimentală, nucleul viitorului Institut
de seruri şi vaccinuri „Cantacuzino“, înfiinţat efectiv în 1921.
Ioan Cantacuzino era un maestru înnăscut.
Mihai Ciucă îmi spunea, textual: „Ne
fascina. Poseda o solidă cultură umanistă, cunoştea greaca veche şi latina,
vorbea curent câteva limbi moderne, era un erudit în muzică – admirator fervent
al lui Richard Wagner... Cantacuzino era asemeni acelor oameni ai Renaşterii în
mintea cărora se mişca întregul Univers şi care redescoperiseră voluptatea
anticilor de a afla conexiunile ascunse, punţile de interacţiune ce leagă
obiectele şi fenomenele“.
Acolo, în preajma lui Ioan Cantacuzino, s-au
adunat în deceniul 1904–1915 cei mai promiţători tineri din medicina experimentală
românească: Paul Riegler, Constantin Ionescu-Mihăieşti, Alexandru Slătineanu,
fraţii Mihai şi Alexandru Ciucă, Daniel Danielopolu, Dumitru Combiescu, Nicolae
Gh. Lupu, Constantin Gorăscu, Ion Bălteanu, Marius Nasta, Ecaterina Radacovici,
Constantin Popescu-Azuga ş.a.
Marea experienţă
românească
Trei ani după ce şi-a terminat studiile
universitare (1908), medicul militar Mihai Ciucă a fost solicitat de maestrul său
ca – împreună cu C. Ionescu-Mihăieşti şi un laborant, Dimitrie Ghiaţă (viitorul
pictor, al cărui talent a fost descoperit mai târziu de I. Cantacuzino) – să
plece pe frontul balcanic, în Bulgaria. Acolo, la Iambol, izbucnise o
pustiitoare epidemie de holeră ce nu putea fi stăpânită. Cei trei urmau să
constituie o echipă sanitară din România neutră, care avea misiunea nu doar să
contribuie la stăvilirea epidemiei, ci şi să recolteze suşe de vibrioni ce
urmau să fie studiate la Bucureşti. Pe cantacuzinişti îi interesa specificul
antigenic al „suşelor Iambol“, pentru prepararea unui vaccin aplicabil atât în
zonele indemne imediat limitrofe ariei în care evolua boala, cât şi în vederea
protecţiei zonelor din sudul României, ameninţate de epidemie. „La Iambol era un adevărat infern“, îmi
spunea Mihai Ciucă, „coboram în tranşee şi
lucram sub ţiuitul gloanţelor, ameninţaţi să fim sfârtecaţi de obuze. Prima
grijă, îngroparea morţilor, apoi igiena apei, a hranei, deparazitările.
Dramatică era lupta noastră cu zecile de mii de civili care fugeau de măcel,
spre nord. Cu ajutorul militarilor bulgari pe care-i aveam la dispoziţie,
percheziţionam fiecare căruţă şi foarte adesea găseam bolnavi ascunşi de ai lor
ca să nu fie duşi la izolare.“
O situaţie deosebit de gravă a apărut în
iunie-iulie 1913, când, în efectivele armatei române dislocate temporar în
nordul Bulgariei, a izbucnit holera. Primele măsuri luate de comandanţii
militari au fost să izoleze cele câteva mii de bolnavi în nişte râpe de pe
malul Dunării, fără hrana şi apa potabilă necesare, sub paza unor cordoane de
ostaşi care aveau ordinul să-i împuşte pe cei care ar fi încercat să evadeze
din acele viroage. Tudor Arghezi, pe atunci tânăr ziarist, descrie revoltat
aceste scene de infern. În situaţia disperată, când întreaga ţară risca să fie
cuprinsă de holeră, I. Cantacuzino a luat o hotărâre pe care mai toţi
epidemiologii lumii au socotit-o nebunească: se va trece la vaccinarea tuturor
ostaşilor şi a populaţiei civile din zona cuprinsă de flagel, mai exact, la vaccinarea antiholerică în plin focar
epidemic.
În cursul lui 1912, posedau deja vaccinul
necesar. Cantacuziniştii, între care Mihai Ciucă, C. Ionescu-Mihăieşti,
Alexandru Ciucă, Gh. Magheru, Al. Slătineanu ş.a., preparaseră, muncind zi şi
noapte, aproape un milion de doze. Efortul de a vaccina aproape toată armata
română şi populaţia cu risc era epuizant. Dar nu asta conta. Ci nonconformismul
echipei cantacuziniste. Curajul nemaiîntâlnit de a contrazice prin fapte concepţia
unanim împărtăşită de toţi imunologii lumii din acel timp, care afirmau că
vaccinul inoculat unor oameni aflaţi în perioada de incubaţie (asimptomatică) a
infecţiei va duce la moartea multora dintre ei. Experienţa cantacuziniştilor pe
sute de mii de oameni, apărea în ochii unor renumiţi savanţi ai vremii drept un
veritabil genocid. Aceasta a fost, de pildă, părerea lui Richard Pfeifer
(1858–1926), autorul primului vaccin împotriva febrei tifoide şi membru al
echipei lui Robert Koch, care, în expediţia din India, a reuşit izolarea
vibrionului holeric (1889). Pasteurianul I. I. Mecinikov nu-l încuraja nici el
pe fostul său elev I. Cantacuzino să întreprindă o asemenea vaccinare riscantă.
În ciuda acestor avertismente de peste
hotare, Cantacuzino şi discipolii săi, între care şi fraţii Ciucă, au hotărât să
întreprindă ceea ce pasteurianul Alexander M. Besredka (1870–1940), cel care a
introdus conceptul de imunitate locală, a numit „marea experienţă epidemiologică românească“.
Cum se ştie, această vastă experienţă
epidemiologică a fost un succes. Atât armata angajată în operaţiuni pe frontul
sudic în 1913, cât şi trupele care au luptat în Primul Război Mondial au fost
ferite de o epidemie majoră de holeră. Vaccinarea concomitentă a populaţiei a
contribuit în egală măsură la acest succes.
Bacteriofagii
Curând după Primul Război Mondial, în 1919,
la recomandarea profesorului Cantacuzino, Mihai Ciucă pleca să efectueze un
stagiu la Institutul Pasteur din Paris. Aici l-a cunoscut pe medicul
franco-canadian Felix d’Herelle (1873–1949) şi s-a „contaminat“ de entuziasm
pentru bacteriofagul H-delta pe care acesta îl descoperise. Fenomenul de
bacteriofagie fusese semnalat la stafilococi încă din 1815, de englezul
Frederick W. Twort (1877–1950), dar explozia publicitară s-a produs abia în
1918, atunci când F. d’Herelle a dovedit că e vorba de un virus parazit al
bacililor dizenterici. Faptul că acest virus bacteriofag (mâncător de bacterii,
cum l-a numit d’Herelle) a dat unele rezultate bune în dizenterie a inflamat
opinia publică de pe toate continentele. Se prevestea începutul unei ere
miraculoase în care, cu ajutorul bacteriofagilor, vor putea fi vindecate cele
mai periculoase boli microbiene la om şi animale.
„În primăvara
lui 1920“, îmi
spunea Ciucă, „părăsisem Parisul cu intenţia de a lucra un an la Bruxelles,
alături de Jules Bordet ş1870–1961ţ care
primise de curând ş1919ţ premiul
Nobel pentru medicină (pentru reacţia de fixare a complementului în
diagnosticul sifilisului – reacţia Bordet-Wassermann, n.n.). Duceam o comoară în geamantan, respectiv un
termos bacteriologic în care, cufundate în gheaţă, se aflau câteva tubuleţe de
cultură cu bacteriofagul H-delta. Mi le dăduse chiar d’Herelle, care plecase, şi
el, la Saigon, să aplice virusul bacteriofag într-o epidemie de dizenterie. La
despărţire, mi-a spus: «Arată-i şi tu lui Bordet ce minuni poate face virusul
meu».“
Lizogenia
Cum era şi firesc, pe J. Bordet l-a sedus
ideea de a participa alături de Mihai Ciucă la experienţele cu bacteriofag,
acest tip de virusuri fiind văzute pe atunci drept panacee în tratamentul
bolilor infecţioase. Evident, lucrul de laborator în sine era efectuat de tânărul
român, rezultatele de etapă şi unele dintre direcţiile pe care urmau să le
urmeze investigaţiile fiind elaborate în doi. După câteva luni de cercetări, pe
J. Bordet şi M. Ciucă îi aştepta însă o mare surpriză, despre care cercetătorul
român îmi declara că „a resimţit-o ca pe o trădare“ faţă de bunul său amic,
Felix d’Herelle. Aceasta pentru că, în mâinile sale, fenomenul de bacteriofagie
a luat o altă întorsătură: virusul H-delta – care, la Paris, manipulat de
d’Herelle, distrugea (liza) matematic bacteriile sensibile –, la Bruxelles avea
un „comportament ciudat“. Iniţial picurat în culturile de bacterii sensibile,
provoca, într-adevăr, acea „liză
transmisibilă“ cum o numise Fr. W. Twort încă din 1915. După un timp însă şi
un oarecare număr de pasaje, se putea vedea cum cultura bacteriană se reface.
Însemna că populaţia bacteriană iniţială nu a fost omogenă din punct de vedere
al susceptibilităţii faţă de virusul parazit, că în cadrul acelei populaţii au
existat câteva celule bacteriene rezistente la liză, care, ulterior,
multiplicându-se, au refăcut o populaţie rezistentă la virusul bacteriofag.
Această primă concluzie, pesimistă din punct
de vedere terapeutic, impunea ideea că bacteriofagii nu pot fi acele panacee,
larg trâmbiţate de presa vremii, deoarece în cele din urmă, mini-minoritatea de
celule bacteriene rezistente la bacteriofag reface populaţia microbiană atât in vitro, cât şi in vivo. Ceea ce era însă cu adevărat uimitor în experienţele
semnate de Bordet şi Ciucă era că o picătură din cultura de bacterii din populaţia
refăcută (ce conţinea doar microbi rezistenţi la bacteriofag), pusă într-o
cultură de bacterii sensibile, provoca un dezastru în rândul acestora. Însemna
că virusul bacteriofag nu murise, ci „se ascunsese“. Unde? Evident, în
interiorul celulelor bacteriene, iniţial rezistente. Respectivul bacteriofag
care nu reuşise să provoace liza acelor bacterii (în minoritate faţă de cele
sensibile) se ascunsese undeva în „corpul“ microbului şi fusese transmis, ca o
zestre, de-a lungul a mii şi mii de generaţii bacteriene.
Desigur că atunci, în 1920, când J. Bordet şi
M. Ciucă şi-au publicat rezultatele a ceea ce mai târziu avea să se numească
„fenomenul de lizogenie“, ei nu au putut să-l explice decât parţial, deoarece
genetica moleculară nu se născuse încă. Lizogenia
este însă una din pietrele de fundament ale acestei ramuri a biomedicinii. Abia
30 de ani mai târziu, în 1952, americanii A. D. Hershey şi Marta Chase, pe de o
parte, şi în acelaşi an compatrioţii lor, N. D. Zinder şi J. Lederberg, au dat
o explicaţie, la nivel molecular, fenomenului de lizogenie: acidul nucleic al
virusului bacteriofag pătruns în celula bacteriană este capabil nu numai să se
insinueze printre nucleotidele ce formează cromozomul microbului, dar să şi
persiste acolo „adormit“ (inactiv) de-a lungul a mii de generaţii bacteriene,
care, astfel, îşi transmit musafirul nepoftit de la o generaţie la alta.
Nu sunt eu singurul care afirmă că Mihai
Ciucă este cu adevărat un precursor al geneticii moleculare, ci şi numeroşi
prestigioşi oameni de ştiinţă. Doi dintre aceştia, cu care am purtat lungi
discuţii privind importanţa fenomenului de lizogenie în filogenia unor specii
bacteriene (larga varietate a speciilor bacteriene pe Terra se explică pe baza
acestui fenomen), au fost André Lwoff (laureat Nobel în 1965), care i-a citat
abundent pe M. Ciucă şi Pierre Nicolle (fostul şef al Secţiei de bacteriofagi a
Institutului Pasteur din Paris). Ei mi-au argumentat că
această primă observaţie
din anii 1919–1920 asupra posibilităţii ca un acid nucleic străin, de origine
virală, să pătrundă şi să se integreze în genomul celulei-victimă, stă în egală
măsură la baza mecanismelor de carcinogeneză cu virusuri oncogene, atât la om
cât şi la animale. Pe măsură ce virusologia oncologică avansează, valoarea
descoperirii lui Mihai Ciucă din 1920 (românul a fost acela care a efectuat de
fapt experimentaţia, dar Bordet era totuşi un proaspăt laureat Nobel, astfel că
ordinea autorilor pe articol nu putea fi alta) capătă noi valenţe. Mecanisme de
tip lizogenic s-au pus în evidenţă în infecţia cu virusurile Herpex simplex,
Epstein-Barr, adenovirusuri Papiloma, Polioma, unele virusuri vacuolizante,
numeroase virusuri animale etc.
Liga Naţiunilor
Reîntors pentru scurt timp în ţară
(1921–1924), Mihai Ciucă a devenit profesor la medicina ieşeană şi director al
Spitalului de boli infecto-contagioase „Izolarea“, unde şi-a ales câţiva
colaboratori de nădejde, între care Ion Bălteanu, Maria Franke, Dumitru
Cornelson ş.a. În cursul anului 1924, cu ocazia unei vizite la Iaşi, I.
Cantacuzino i-a spus (în prezenţa chirurgului Thoma Ionescu şi a lui Al. Slătineanu):
„Mihai, vreau să te fac şi om politic“. „Cum
eu am făcut, probabil, o figură nedumerită“, îşi amintea M. Ciucă, „maestrul meu a precizat: «te-am propus la
Geneva şi te rog să accepţi să lucrezi în cadrul Organizaţiei de Igienă a Ligii
Naţiunilor. Va fi o muncă pe măsura ta. A venit vremea unei lupte bine
coordonate împotriva marilor flagele».“
Cuvântul lui Cantacuzino avea greutate: în
cadrul Conferinţei internaţionale de igienă a Ligii Naţiunilor (10–28 martie
1922, Varşovia), profesorul fusese ales vicepreşedinte al acestui for internaţional.
În acelaşi an, M. Ciucă era numit, la rându-i, expert în Comisia de paludism a
Ligii Naţiunilor. Ceea ce a urmat (între anii 1925 şi 1938) este foarte clar
redat în vraful de peste 600 de pagini pe care Mihai Ciucă mi l-a oferit. I-am
citit cu febrilitate acele „Însemnări zilnice“, neprecupeţind orele târzii din
noapte.
La început, în anii 1924–1926, Mihai Ciucă
s-a ocupat de prevenirea şi combaterea mai multor boli infecţioase şi
parazitare. În primul rând, tifosul exantematic generat de mizeria războiului
care ucidea zeci de mii de oameni în special în ţările balcanice şi în noul
stat URSS, ruinat de războiul civil între bolşevici şi ruşii „albi“, fideli ţarului
şi ulterior lui Kerenski. Se ştia deja că păduchele este vector al Rickettsia prowazekii (francezul Charles
Nicolle luase premiul Nobel în 1928 pentru această descoperire, finalizată
împreună cu compatrioţii săi Ernest Conseille şi Etienne Burnet).
Mihai
Ciucă mi-a spus atunci, în 1967: „Îţi
citez din memorie câteva cifre epidemiologice din anii ’21–’23. Numai în URSS
au fost semnalizate mai mult de un milion de cazuri de holeră şi trei milioane
de bolnavi de tifos exantematic. Să nu uităm că şi în România anilor 1917–1921
s-au semnalat cca 600.000 de cazuri de exantematic“.
O cifră înspăimântătoare era cea oferită de
incidenţa malariei: două treimi (peste 60%) din populaţia globului purta în
sânge parazitul endoglobular. Tabloul epidemiologic era completat cu zeci de
mii de cazuri de febră tifoidă, scarlatină, encefalite, ca să nu mai vorbim că
abia stinsa epidemie de gripă „spaniolă“ ucisese la sfârşitul războiului (1918)
peste 20 de milioane de oameni (mai mult decât victimele conflictului armat în
cei patru ani de confruntări sângeroase).
Prima expediţie epidemiologică la care a
participat M. Ciucă s-a desfăşurat pe itinerariul: Iugoslavia, Grecia,
Bulgaria, România, URSS, Polonia şi Italia (ţara cu cele mai multe cazuri de
malarie). După aceea, în perioada 1925–1937, fiind ales secretar general al
Comisiei de malarie a Societăţii Naţiunilor, el s-a dedicat în special studiului
şi combaterii paludismului pe întregul mapamond. Cu această ocazie, a colaborat
activ cu cei mai de seamă malariologi ai timpului: colonelul medic britanic P.
James, profesorul sovietic P. G. Serghiev, E. Sergent, directorul Institutului
Pasteur din Alger ş.a. Când I. Cantacuzino i-a spus: „Mihai, vreau să te fac şi om politic“, el îşi dădea seama că
propulsându-l pe discipolul său în calitate de conducător al luptei
antimalarice pe întregul mapamond, acesta va trebui să rezolve nu numai
problemele tipic medicale, ci va trebui să surmonteze şi mari dificultăţi
economice, deoarece combaterea paludismului implică vaste şi extrem de
costisitoare lucrări inginereşti de îndiguiri şi asanări ale unor întinse pânze
de apă, adevărat paradis pentru ţânţarii vectori. Or, trebuia ca asemenea
amenajări să fie efectuate cu ajutorul guvernelor din ţările respective, unele
dispunând de un buget naţional de două-trei ori mai mic decât necesarul de
fonduri pentru ameliorarea (igienizarea) ambientului.
Medicul unui miliard
de suferinzi
Cei care l-au
cunoscut în treacăt pe acest om „pe care-l sufla vântul“ n-ar fi putut ghici ce
vulcan de energie se ascunde în el. Cu maşini de teren, pe jos sau călare pe
cai, asini, cămile şi elefanţi, el a străbătut zeci de mii de kilometri prin
sate cuprinse de epidemii, prin deşert, jungle asiatice, savane africane, dăruind
somnului ore puţine şi zbuciumate. La Rangoon, în Birmania, de pildă, el notează:„28 noiembrie 1929: suntem într-o stare
de oboseală extremă. Am nişte dureri de cap atroce. Aproape că nu mai pot face
nici un pas. E firesc. În ultimele două luni am lucrat intens 14–16 ore pe zi şi
n-am dormit, în medie, mai mult de 5 ore... Nu m-am simţit în aşa hal de prăbuşit
nici pe front“.
1929–1936 a fost perioada dedicată sudului
Asiei şi unora din actualele ţări africane. După India (1929–1930) a urmat
China (1931–1932), unde, în afara unor inundaţii dezastruoase produse de revărsarea
fluviilor Albastru (Yangtze/Chang Jiang) şi Galben (Hwang-ho), care dislocaseră
peste zece milioane de oameni (prilej de grave epidemii), alte aproximativ 30
de milioane rătăceau fără vreun ţel, fugind din calea luptelor sângeroase
dintre guomindang (Cian Kai-Şi) şi comuniştii lui Mao. În „Însemnările zilnice“
ale lui Mihai Ciucă găsim imagini de infern culese din cele vreo 20 de lagăre
în care miile de refugiaţi vieţuiau claie peste grămadă în gropi acoperite cu
stuf, hrănindu-se cu şobolani, şerpi, râme, recurgând uneori şi la consumul
canibalic al celor ce trecuseră în lumea drepţilor. Câteva pagini relatează şi
vizita pe care i-a făcut-o celebra scriitoare americană Pearl S. Buck care, în
1931, survolase în aeroplanul condus de Charles Lindbergh vastele regiuni
inundate. Scriitoarea l-a rugat pe dr. Mihai Ciucă s-o includă într-una din
echipele ce luptau cu malaria, tifosul exantematic şi holera, cerere pe care,
fireşte, medicul român i-a refuzat-o. Oricum, activitatea lui M. Ciucă în China
anilor 1931–1932 a fost apreciată într-un discurs oficial, de dr. J. Heng Liu,
ministrul sănătăţii, cu următoarele cuvinte: „Sunteţi medicul unui miliard de suferinzi“. Era adevărat. M. Ciucă
reuşise să mobilizeze în ajutorul Chinei zeci de institute de cercetări şi
fabrici de medicamente şi utilaje tehnice din America, Europa şi Australia.
Eradicarea malariei
din România
A ne închipui că Mihai Ciucă a fost doar
conducătorul luptei antiepidemice pe plan mondial, în special împotriva
paludismului, înseamnă a-l sărăci de atributul de novator în cercetarea
biomedicală fundamentală şi aplicată. Îi găsim numele în revistele medicale
franceze (1932–1937), The Chinese Medical
Journal (1932), Transactions of Royal
Society of Tropical Medicine (1934), Bulletin
de la Société de pathologie exotique (1934–1937), Rivista italiana di Malariologia (1935) şi, evident, în Archives Roumaines de Pathologie
Expérimentale et de Microbiologie a Institutului Cantacuzino, odinioară
prestigios for ştiinţific şi de producţie a biopreparatelor de uz uman, azi
aproape distrus de rechinii unui capitalism sălbatic, favorizaţi de un
politicianism autohton fără scrupule.
Încă din 1927, Mihai Ciucă a înfiinţat la
Socola – Iaşi, apoi în 1937 la Bucureşti, „centre
de impaludare terapeutică“ după metoda vienezului Julius Wagner-Jauregg
(1857–1940) de tratament al neurosifilisului, metodă distinsă în 1927 cu
premiul Nobel. A ţinut conferinţe la Institutul Rockefeller din New York, la
facultăţi de medicină din URSS (Moscova, Leningrad, Kazan), Canada (Ottawa şi
Quebec), Asia 
(Nankin şi Saigon). A contribuit la înfiinţarea învăţământului
medical la Singapore şi la crearea disciplinei de malariologie la mai multe
facultăţi de medicină din Asia de Sud.
Animat de un admirabil patriotism, Mihai
Ciucă s-a dedicat, după 1945, unei opere unice în Europa: eradicarea malariei de pe întregul teritoriu al României.
Prestigiul de care se bucura în lume era la cotă maximă. În 1947, deşi trecut
de 64 de ani, OMS îl realesese în „Comitetul celor cinci“ conducători ai luptei
mondiale împotriva paludismului, alături de profesorii E. Pampana (Italia), A.
Gabaldon (Venezuela), P. Russel (SUA) şi sir Neil H. Fairley (Marea Britanie).
În România anilor 1944–1947, situaţia
epidemiologică a malariei era dezastruoasă. Peste 600.000 de oameni erau purtători
de Plasmodium, cei mai mulţi cu
malignul falciparum. În unele zone –
precum Delta Dunării şi judeţele Galaţi, Brăila, Constanţa – parazitismul cu Plasmodium atingea proporţii de 40–60%.
Conform strategiei elaborate de „generalul“ Mihai Ciucă, în lupta împotriva
malariei au fost incluşi toţi medicii şi personalul sanitar ajutător din
circumscripţiile rurale. Din fericire, guvernul de atunci a ştiut să găsească
mijloacele financiare de susţinere a ambiţioasei acţiuni de eradicare a
paludismului: dacă în 1948 funcţionau 1.622 de asemenea circumscripţii rurale,
cu un medic la 5.546 de locuitori şi un cadru sanitar mediu la 1.151 de pacienţi,
12 ani mai târziu, în 1960, numărul circumscripţiilor rurale şi al personalului
aferent se triplase (5.321 de circumscripţii medicale rurale). Roadele acestui
uriaş efort colectiv, premieră în Europa deceniului cinci al secolului XX, se văd
în grafic: în numai şase ani, incidenţa malariei a scăzut de la 338.198 de
cazuri la numai 903.
Este aici şi abnegaţia
a zeci de colaboratori direcţi, din păcate ignoraţi de medicii prezentului:
Coralia Agapi-Baldovin, I. Alexa, Maria Duport, Dumitru Cornelson (nepot de soră
al fraţilor Ciucă), Ernest Ungureanu, Dana Panaitescu, Angela Sorescu, Elena
Teriteanu, Ion Huţiu, Maria Chelărescu ş.a.
Nu e de mirare că, în
anii ’60, OMS a dat ca exemplu România, între toate naţiunile lumii, pentru
modul în care a reuşit să stingă malaria de pe teritoriul său. La 12 mai 1966,
în marea sală de ceremonii a OMS de la Geneva, românul Mihai Ciucă şi rusul P.
G. Serghiev primeau o prestigioasă distincţie: Premiul „Darling“ al OMS pentru
neobosita luptă împotriva paludismului (americanul Samuel Taylor Darling,
malariolog de renume mondial, murise în 1925).
Celibatar, dăruit numai şi numai ştiinţei,
sfântul laic s-a stins în clinica profesorului Ion Bruckner de la Colentina, în
noaptea de 20 februarie 1969. Cu câteva ore mai înainte, deşi sleit de o
cardiopatie fără leac, îi ceruse colaboratorului său apropiat, dr. Dan
Panaitescu, caietul cu rezultatele experienţelor pe care le concepuseră împreună.
Ce să-i faci? Acesta a fost năravul lui de a călători prin lume, încă din
fragedă juneţe, şi n-a fost chip să se dezbare de el nici în clipa când l-a zărit
pe bătrânul Caron priponindu-şi luntrea la un pas de el.
