Anul acesta se omagiază şase
decenii de la trecerea în nefiinţă a lui George Enescu, moment marcat prin
diverse evenimente, printre care şi cele organizate de muzeul ce-i poartă
numele. Instituţia, după ce a prezentat, în recital, parte dintre viorile pe
care a cântat maestrul, a oferit publicului o lansare aparte – volumele
VII-VIII din „Caietele Enescu“, apărute la Editura ICR în îngrijirea
violonistului Şerban Lupu. Acestea, ca şi cele publicate cu zece ani în urmă,
alătură partituri în mare parte inedite, pe care solistul le-a descoperit în
arhiva muzeului, sub forma unor schiţe, asupra cărora a lucrat îndelung. A reuşit
astfel să le confere o structură finală, cât mai aproape de ceea ce, probabil,
a gândit compozitorul, aşa cum dezvăluie notaţiile uneori destul de greu de
descifrat. Pasionat de muzica enesciană, Şerban Lupu a detaliat „istoria“
pieselor incluse în
volume, datând din perioade extrem de diverse,
considerate a fi „aşchii sărite de la masa de lucru“ –
după cum afir – ma criticul muzical Malcolm MacDonald –, purtând amprenta
reperelor constant regăsite în opusuri celebre.
După cuvântul rostit de
directorul muzeului, Cristina Andrei, cea care a colaborat şi la cercetarea
primelor manuscrise publicate (2005) în acest serial, muzicologul Viorel Cosma
a brodat pe tema dată, în maniera sa obişnuită. Am ascultat apoi câteva din
paginile apărute acum în premieră, prezentate de acelaşi violonist care a şi
interpretat miniaturi compuse de Enescu la doar nouă ani („Legende”) sau la
maturitate („Hora Unirei, „Impressions en style roumain“),
marcate de influenţa folclorică şi de evocarea locurilor natale, cu puternice
trimiteri la celebra secvenţă „Lăutarul“ sau chiar la alte momente (şi subtitluri)
din suita „Impresii din copilărie“. Aceeaşi sensibilă meditaţie s-a reliefat şi
în „Serenade en sourdine“, scrisă pentru vioară şi violoncel, abordată
de Şerban Lupu alături de Dan Cavassi. Aceeaşi instrumentişti au cântat,
împreună cu violistul Iulian Popovici şi pianistul Mihai Murariu, „Nocturne“,
„Villa d’Avrayen“, compusă pentru întâlnirile muzicale din casa familiei Menuhin, în
apropiere de Paris, acolo unde Enescu revenea adesea pentru a fi în compania
unor muzicieni de cotă.
Sunt lucrări în care se
simte stadiul de schiţă, unele reduse la melodii simple, cu o anume tandreţe,
sau dificile ca scriitură violonistică, încercând şi combinaţii timbrale
diverse, în sonuri estompate, preferând un tempo mai aşezat. Singura piesă mai
incisivă a fost o horă în care este citat şi un fragment din „Imnul regal“,
lucrare datând din perioada Primului Război Mondial. Este o trecere prin
frânturi de inspiraţie enesciană, datând din anii copilăriei până la senectute.
Sau, poate, încercări şi variante ce pregăteau partituri de referinţă din creaţia
sa, tălmăcite acum cu dăruire şi sinceritate, în dorinţa de a oferi, parte în
primă audiţie, pagini semnate de Enescu aflate la muzeul care, şi în acea
seară, a omagiat personalitatea artistului printr-o manifestare cu aură de
eveniment, sub genericul „George Enescu inedit”.
În aula Palatului
Cantacuzino, un public destul de numeros a urmărit cu interes şi emoţie
întreaga desfăşurare a programului, dar au lipsit, din nou, comentatorii
muzicali şi compozitorii, deci chiar cei care clamează cu insistenţă promovarea
şi cunoaşterea creaţiei enesciene. Dar poate se vor afla în sală, la 5 mai,
când soprana Mihaela Mingheraş, sosind de la Paris, unde locuieşte de multă
vreme, va evolua alături de solişti din Franţa, abordând, firesc, şi opusuri de
George Enescu.
