Inginer
geolog de profesie fiind, am avut privilegiul în anii studenţiei, la sfârşitul
anilor ’90, să colind România în lung şi-n lat. Sunt, probabil, cele mai
frumoase amintiri din acea perioadă, periferiile Moineştiului, zona Petroşanului,
Vrâncioaia, Munţii Apuseni, Retezat sau străvechea zonă Dobrogeană a Măcinului
oferindu-mi de fiecare dată adevărate lecţii de viaţă, pe lângă aplicaţiile
practice ale lucrărilor teoretice. Am avut întotdeauna un mare regret: Maramureşul
istoric. Mi-aş fi dorit foarte mult să cunosc oamenii de acolo. Mi-ar fi plăcut
să cunosc oamenii pentru că tocmai despre asta vreau să vorbesc aici. Despre
oameni. Locuitorii zonelor de care vă spuneam mai sus, toate fără excepţie, mă
fascinau de fiecare dată prin naturaleţea lor, prin dorinţa continuă de a
ajuta, de a face bine. Am crezut, la prima experienţă, că este vorba de o încercare
de a se evidenţia într-un fel sau altul, dar ulterior mi-am data seama că era o
impresie falsă. Spiritul ancestral pozitiv al ţăranului român, nealterat în vâltoarea
citadină, consolidat de-a lungul timpului printr-o credinţă puternică se
manifesta prin generozitate extremă, înţelepciune moştenită şi o debordantă
nevoie de a ajuta. La vremea aceea era suficient să ceri un măr din curtea unui
localnic pentru a primi o pungă mare. „Au venit şi în acest an studenţii, dă-le
mai multe femeie, poate au poftit. Ei sunt viitorul ţării“. Dacă la căminul
unde eram cazaţi ciorba era servită fără ardei iute era suficient să trecem
strada. Cu o bucurie şi un zâmbet prietenos ni se ofereau pentru tot sejurul. Într-una
din „vacanţele“ noastre am jucat fotbal, noi băieţii, cu reprezentanţii locali.
Stabilisem dinainte că învinsul dă o bere. Am câştigat. Ce a urmat? Un ţăran
mai avut ne-a invitat seara la el acasă. A tăiat un viţel şi „ne-a tratat“ cu o
pălincă zonală. Nu vreau să spun unde. Peste tot am întâlnit oameni deosebiţi.
Simpli, dar primitori, ospitalieri, sufletişti.
De
ce să nu spun că eram oarecum obişnuit cu asemenea atitudine. Blocul în care am
locuit în Bucureşti era unul de muncitori veniţi în oraş din toate colţurile ţării.
La fel de prietenoşi precum oamenii de care am vorbit mai sus, practic, părinţii
lor, care i-au şi educat în acest spirit. La sfârşitul anilor ’80 şi începutul
anilor ’90 la noi în bloc, de sărbători, se coceau cozonacii la etajul II sau
la etajul V, la etajul VIII se fierbeau sarmalele, iar la parter era „cartierul
general“ al gospodinelor care puneau la punct ultimele detalii ale petrecerii.
Fiecare aducea de la ţară un vin bun şi o ţuică straşnică şi ieşea o veselie de
pomină. Bărbaţii ieşeau duminica la fotbal iar femeile beau o cafea cu nechezol
sau o cafea bună, „după“, împreună. Era frumos… Din păcate însă, odată cu
evenimentele din decembrie 1989, uşor, uşor a intervenit şi o revoluţie
spirituală. Una negativă. În trei–patru ani lucrurile s-au schimbat. Aceiaşi
oameni, alt comportament. Uşor, uşor uşile se închideau, iar în spatele lor
fiecare familie îşi ducea existenţa separat, prietenii au devenit vecini, apoi
vecinii au devenit simple cunoştinţe. Poate după ’89 unii „s-au descurcat“ mai
bine, alţii mai prost… nu mai mâncau toţi acelaşi salam cu soia… a apărut
invidia, răutatea, s-a pierdut poate cea mai mare bogăţie: omenia.
Era
motivul pentru care mă bucuram la sfârşitul anilor ’90 şi începutul secolului
XXI în vacanţele studenţeşti să văd că ţăranul român păstrase în ciuda
vremurilor valorile ancestrale moştenite: prietenia, ospitalitatea,
generozitatea şi părea că le duce mai departe.
Recent,
însă am avut din nou ocazia să iau ţara la picior (mai bine-zis la volan) şi am
descoperit o realitate crudă. În foarte multe zone au dispărut horele de dumincă
şi bâlciurile din sat. Ţăranul român e mai sărac, mai trist, mai închistat, mai
puţin dornic de a scoate dintr-un suflet cu siguranţă nobil calităţi ce în urmă
cu 10, 20 de ani se manifestau natural. Seara nu se mai petrece împreună la
marginea şanţului, porţile caselor se închid – cum s-au închis odinioară la
bloc, ascunzând de cele mai multe ori o sărăcie care taie pofta de viaţă.
Într-unul
din sate, din nou nu vreau să specific zona pentru că este un amănunt lipsit de
importanţă, am uitat cam două ore farurile maşinii aprinse în timp ce luam masa
la un cochet birt local şi m-a lăsat bateria. Am bătut la mai multe porţi cu maşini
în curte. Speram să aibă cineva nişte cleşti. Nu mi-a mai deschis nimeni.
Nimeni nu a mai răspuns, deşi simţeam că cineva este în casă. În cele din urmă
am pornit maşina împins de ospătarii micuţului birt.
Din
păcate schimbările profunde ce se manifestă în societatea românească începând
din decembrie ’89 au lovit nu numai în buzunarul, dar şi în caracterul omului
de rând. Românul, un om de esenţă uneori naiv de pozitivă, şi-a pierdut sau
uneori chiar şi-a vândut sufletul lovit din plin de sărăcia care a afectat şi
afectează din ce în ce mai mult mediul rural şi muncitorul din mediul urban.
Nu
bag mâna în foc că studenţii zilelor noastre vor primi un săcotei de mere sau o
pungă de ardei iute de la mărinimoşii, pe vremuri, localnici sau că vreun ţăran
mai înstărit va mai tăia vreun viţel pentru a da o petrecere în cinstea lor.
Dar este de datoria mea să spun copiilor şi celor ce vor urma că românul, prin
natura sa – aşa cum l-am cunoscut eu – este un om bun care a tras obloanele
sufletului său, pentru a conserva esenţa pozitivă în vremuri grele generate de
23 de ani de o clasă politică iresponsabilă, care nu a urmărit în acest timp
decât sporirea averilor personale pe spatele românului din ce în ce mai cocoşat
de probleme şi datorii.
