Mihaela ACASANDREI
vineri, 17 februarie 2017
Multe din medicamentele prescrise în
prezent reprezintă un compromis al schimbării. Câte persoane care
suferă de diabet ar ajunge la politerapie cu antidiabetice orale și
insulină dacă ar respecta recomandările dietetice de primă
intenție, ar monitoriza cu regularitate glicemia, ar renunța la
fumat și ar deveni mai active? Dificil de estimat, dar multe. Și
atunci, de ce nu ne situăm în acest scenariu fericit? Până în ce
punct este inconștiența pacienților și unde începe eroarea de
comunicare medic–pacient?
„Poezia” este ca și învățată
de pacient când iese pe ușa cabinetului, știe ce are și ce nu are
voie să facă, i s-a explicat cât să mănânce, să fie mai activ,
dar, când se întoarce la control, afecțiunea a progresat.
Pacientul recunoaște că nu a respectat indicațiile pentru
modificarea stilului de viață, însă nu se pierde în explicații.
Nu justifică lipsa de cooperare, poate din cauza rușinii, a fricii
de a fi judecat, poate a fost deja etichetat drept un pacient dificil
sau poate asta crede el. Deoarece nu există luxul de a face o
anchetă care să ofere un răspuns la întrebarea „De ce nu a
făcut X, Y, Z dacă știa că boala se va agrava?”, i se prescrie
un alt tratament. Și atunci, ce am putea face mai bine? Cum îl
ajutăm? Îi vorbim în continuare despre riscurile comportamentelor
nesănătoase sau le reformulăm și le schimbăm în experiențe
pozitive? Îi expunem partea plină a paharului – ce beneficii
aduce renunțarea la obiceiurile dăunătoare, fie că vorbim de
dietă, fumat sau activitate fizică, pentru a-l încuraja să se
schimbe?
Din punct de vedere medical, suntem
tentați să le arătăm pacienților jumătatea goală a paharului,
deoarece iminența unei boli, a unei dizabilități, frica de
complicații ni se par rațiunile cele mai logice pentru a porni
mașinăria schimbării. Pentru mulți pacienți, acestea nu au sens
până nu „doare” cu adevărat. Până într-un anumit punct,
mâncarea, consumul de tutun sau de alcool, toate sunt considerate
plăceri, iar renunțarea totală sau un minimum de compromis în
această direcție sunt percepute ca sacrificii neplăcute și nu ca
beneficii pentru propria sănătate. Cu atât mai mult dacă nu e
vorba despre un „aici” și „acum”, ci de o situație mai mult
sau mai puțin tangibilă, situată în viitor, boală sau
complicație.
Uneori, persoanele ajung la medic
pentru diverse motive, care, în concepția lor, au sau nu legătură
cu stilul de viață inadecvat. Prin urmare, intervenția este de
cele mai multe ori spontană, cu un caracter oportunist, se profită
de un anumit context pentru a vorbi despre schimbare. De exemplu,
pacientul poate ajunge la cabinet din cauza durerilor articulare, în
căutarea unei soluții de obicei cât mai rapide; în schimb,
focusul consultației poate fi mutat pe cauza problemei și anume
greutatea excesivă care suprasolicită articulațiile.
Nu există o comunitate omogenă de
pacienți care se adresează serviciilor medicale și nici reacții
universal pozitive la recomandările de modificare a stilului de
viață aparent nesolicitate. Unor pacienți nu le place să li se
spună ce să (nu) facă atunci când nu au manifestat ei înșiși
interes față de modificarea comportamentelor nesanogene. Alții,
din contră, sunt receptivi și recunoscători, apreciind efortul
suplimentar din partea medicului. Astfel de recomandări „gratuite”
sunt menite să inducă o atitudine reflexivă pacientului, de
conștientizare a problemei, prin asigurarea acestuia că există
soluții și sprijin atunci când va fi pregătit de schimbare.
Deoarece timpul este limitat, fie că
vorbim de durata sau frecvența contactului dintre medic și pacient,
scurta intervenție a medicului nu este menită să rezolve problema
sau să ofere soluții pe loc, cu garanția că acestea vor fi și
eficiente, deoarece sunt multe necunoscute în acest proces:
rezistența sau ambivalența față de schimbare, frica de insucces,
experiența unui eșec din trecut. Motivarea pacienților pentru
schimbare trebuie să vizeze livrarea unei observații într-o
manieră pragmatică, neutră, pentru a determina pacientul să
accepte o trimitere la specialist sau să reflecteze la
eventualitatea unei schimbări în viitorul apropiat. „Îmi
permiteți să-mi exprim îngrijorarea cu privire la (...)?”
câștigă nu doar atenția pacientului, ci și încrederea acestuia,
comparativ cu tehnicile prescriptive de motivare ale pacientului,
care încep frecvent cu „ar trebui”, fără a identifica în
primă etapă nevoile sale autentice și nu ceea ce credem noi că ar
putea fi nevoile lui.
De multe ori, contextul nu permite
stabilirea unei relații suficient de profunde pentru a iniția și
duce la bun sfârșit un interviu motivațional complet. Este
importantă evitarea persuasiunii prin intermediul mesajelor
banalizate cu privire la modificarea stilului de viață, care pot fi
interpretate drept superficiale, în ciuda bunelor intenții. Cu
ajutorul întrebărilor deschise, țintite, pacientului i s-ar putea
permite să găsească singur motivația pentru a se schimba, să
stabilească el însuși riscurile ce îl „sperie” sau avantajele
pe care le dorește și așteaptă să apară în urma modificărilor
anumitor comportamente.
Atribuirea unui rol pasiv pacientului
în procesul de schimbare reprezintă una dintre bariere în cadrul
intervenției motivaționale. Pentru a diminua această pasivitate,
se oferă pacientului posibilitatea de a alege și de a fi
responsabil pentru propriile decizii informate, fiindu-i respectată
autonomia. De multe ori, pacientul alege să ignore existența
„elefantului” din cabinet și nu poate fi obligat să vadă ceea
ce nu dorește. De aceea, și rolul unei astfel de intervenții este
facilitarea schimbării unui comportament, și nu schimbarea în
sine. Imaginați-vă procesul schimbării sub forma unui joc de
domino, care începe de la o primă piesă – medicul și adresarea
lui către pacient.
|
Mihaela Acasandrei este nutriționist dietetician licențiat, masterand în nutriție și dietetică la UMF „Gr. T. Popa” Iași |
