Materialele plastice sunt omniprezente. Fie
că sunt utilizate pentru a depozita resturile, a păstra echipamentul
spitalicesc steril sau a izola o locuinţă, materialele plastice nu au rival în
ceea ce priveşte adaptabilitatea, durabilitatea şi costurile reduse. Date fiind
beneficiile sale aparent nelimitate, nu este deloc surprinzător că plasticul a
înlocuit materialele tradiţionale în multe sectoare – de exemplu, oţelul pentru
automobile, hârtia şi sticla pentru ambalaj şi lemnul pentru mobilier. Drept
rezultat, consumul global anual de materiale plastice a crescut de la cinci
milioane de tone în anii ’50, la aproximativ 280 de milioane de tone astăzi.
Aproximativ jumătate din produsele din
plastic, cum ar fi ambalajele, sunt destinate unei utilizări unice sau de scurtă
durată (mai puţin de şase luni) înainte de a fi aruncate. Dat fiind că
majoritatea acestor articole nu sunt biodegradabile şi nici reciclate, deşeurile
de plastic se acumulează – cu consecinţe grave pentru mediul înconjurător. Deşi
guvernele au început să implementeze noi reglementări (şi, adesea, deosebit de
stricte) cu scopul de a gestiona deşeurile de plastic – de exemplu, China a
interzis pungile de cumpărături din plastic de rezistenţă redusă în 2008 –
acestea sunt depăşite de ritmul acumulării deşeurilor de plastic la nivel
mondial.
În plus, majoritatea produselor din plastic
sunt fabricate din aşa-numitul „termoplastic derivat din petrol“. Dat fiind că
baza multor produse din plastic este reprezentată de o resursă neregenerabilă
– iar dintre acestea, majoritatea nu vor rezista prea mult timp – modul actual
de utilizare a materialelor plastice nu este unul prea convingător.
Reciclarea în buclă închisă, prin care deşeurile
de plastic sunt transformate într-un alt produs, prezintă, astfel, importante
beneficii pentru mediu, cum ar fi consumul redus de energie şi petrol. Însă
procesul de separare a materialelor plastice reciclabile pe bază de petrol, de
alte tipuri de materiale plastice şi deşeuri solide, este dificil, costisitor şi
laborios, prin urmare doar o mică proporţie este reciclată.
În 1988, Societatea Americană a Industriei
Materialelor Plastice a dezvoltat un sistem de codificare prin care fiecare tip
de răşină este etichetat cu un număr, de la 1 la 7, pentru a facilita sortarea.
Sistemul a fost utilizat şi în alte ţări, printre care Canada şi Elveţia, însă
nu a fost adoptat la nivel mondial şi este încă derutant pentru unii
consumatori. Dacă aceştia ar şti cum să colecteze şi să separe materialele
plastice menajere în funcţie de numărul înscris pe ele, atunci când acesta
este disponibil, impulsionarea rezultată a eforturilor de reciclare ar demonstra
guvernelor şi industriilor viabilitatea unei abordări mai convingătoare, ar reduce
expunerea la preţul în creştere al petrolului şi ar susţine cererea mondială în
creştere de materiale plastice.
Există patru tipuri de reciclare a
materialelor plastice: reciclarea primară, prin care plasticul este reutilizat
în cadrul aceleiaşi aplicări; reciclarea secundară, prin care materialul (mixt
sau contaminat) este utilizat în aplicări mai puţin stricte; reciclarea terţiară,
prin care plasticul este transformat în monomeri sau substanţe chimice; şi
reciclarea cuaternară, prin care numai energia este recuperată, prin
incinerare. Prin fiecare dintre aceste metode se recuperează o altă cantitate
din energia conţinută de articolul din plastic. Întreaga energie se pierde însă
dacă materialele plastice sunt aruncate într-o groapă de gunoi, o metodă de
eliminare obişnuită la nivel mondial.
Date
fiind dificultatea şi costurile asociate cu separarea materialelor plastice,
cea mai profitabilă opţiune este adesea reciclarea secundară a câtorva
materiale termoplastice – majoritatea sticle, pentru care infrastructura de
colectare există deja. Metodele de sortare mai economicoase sunt cruciale
pentru extinderea ariei de aplicabilitate a reciclării materialelor plastice,
la fel ca identificarea de noi potenţiale pieţe pentru produsele reciclate.
Astfel de măsuri ar încuraja industria să
reutilizeze sau să recicleze mai multe articole. Deşi toate cele 40 de tipuri
de materiale plastice utilizate pentru un automobil fabricat în America de Nord
pot fi reciclate, necesitatea de a le separa şi curăţa face ca utilizarea
acestora să fie mai scumpă decât utilizarea de răşini de plastic noi. Aceasta
se traduce printr-o mai mare cantitate de materiale plastice prezentă în rămăşiţele
unui automobil dezmembrat la finalul duratei sale de viaţă – un amestec
contaminat de materiale plastice şi materiale non-plastice, care este, de
obicei, eliminat printr-o metodă combinată, ce presupune aruncarea într-o
groapă de gunoi, incinerarea şi reciclarea secundară.
Creşterea
proporţiei de materiale plastice reutilizate reprezintă o etapă crucială către
un consum de materiale plastice mai bine gândit. În acest scop, unii producători
de automobile şi-au modificat designul pentru a permite demontarea cu uşurinţă
a componentelor fabricate din plastic compatibil, în timp ce guvernele au
stabilit proporţii de reciclare ţintă pentru vehiculele ajunse la finalul
duratei lor de viaţă. Astfel de eforturi ar trebui să fie intensificate.
În plus, industria ar trebui să caute noi
utilizări pentru materialele reciclate, minimizând, totodată, cantitatea de
material nou utilizat. Şi, acolo unde este posibil, fabricanţii ar trebui să
reducă dimensiunea materialelor (să facă piese mai subţiri). Legislaţia americană
poate să susţină astfel de măsuri, precum şi să le solicite producătorilor de
materiale plastice să se implice în eliminarea articolelor din plastic – o
responsabilitate demult impusă producătorilor de bunuri ambalate din Europa.
Un exemplu de gestionare reuşită a deşeurilor
îl reprezintă reprocesarea sticlelor de tip PET (fabricate din tereftalat de
polietilenă) în fibre de poliester. În ultimii zece ani, Japonia a dat mai
multe legi prin care atât persoanele juridice, cât şi persoanele fizice erau
obligate să separe deşeurile de plastic. Acestea, alături de lipsa de spaţiu
pentru gropi şi populaţia în creştere a ţării au impulsionat eforturile de
reciclare a materialelor plastice. Drept rezultat, în 2010, Japonia a reciclat
72% din sticlele PET, în comparaţie cu doar 30% în Statele Unite şi 48% în
Europa. Deşi incinerarea şi aruncarea în gropi sunt încă practicate, aceste
rate de reciclare ridicate subliniază efectul pozitiv al politicilor bine
orientate.
Un alt
progres promiţător este reprezentat de materialele bioplastice, care au început
să concureze cu produsele pe bază de petrol în anumite utilizări pe termen
scurt – cum ar fi ambalajele şi agricultura – în ultimii 20 de ani. Dat fiind
că materialele bioplastice sunt produse din surse regenerabile sau „bio“
(celuloză, amidon şi glucoză) – şi, în unele cazuri, prin fermentare microbiană
– acestea au o amprentă carbonică redusă, contribuie mai puţin la încălzirea
globală şi se biodegradează în molecule mici.
Însă materialele bioplastice nu sunt răspunsul
salvator la problema de gestionare a deşeurilor de plastic. De fapt, pot chiar
ameninţa reciclarea secundară a materialelor plastice pe bază de petrol, din
cauza posibilei contaminări în momentul sortării mixturilor. Iar criticii şi-au
exprimat îngrijorarea vizavi de impactul asupra mediului al porumbului şi altor
recolte cultivate în scopuri industriale, cum ar fi producerea de materiale
plastice şi de etanol, pe lângă posibilele efecte asupra preţurilor globale ale
alimentelor.
Într-o lume care depinde de materialele
plastice, o producţie mai bine organizată, un consum mai atent şi o eliminare
mai judicioasă a produselor din plastic sunt de maximă importanţă. Societatea
civilă, industria şi guvernele trebuie să conlucreze pentru a mări cota de
materiale plastice reciclate, asigurându-se, în acelaşi timp, că beneficiile
acestora nu sunt depăşite de costurile implicate.
© Project Syndicate, 2013.
www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
