Textul de mai jos se
doreşte o continuare a articolului „(R)apel pentru colaborare“, semnat de dr.
Rodica Perciun în „Viaţa medicală“ nr. 31/2012. Dsa prezenta un set de
concluzii din practica personală, legate de disjuncţia între palierele
sistemului sanitar. Abordarea era din perspectiva medicului specialist din
ambulatoriul de specialitate, o abordare deosebit de interesantă, iar intrarea în
subiect s-a făcut aşa: „Am un profund respect faţă de colegii mei medici de
familie“. Mă simt datoare să întorc respectul, mulţumind pentru deschidere, şi,
totodată, să punctez câteva din cauzele care alterează colaborarea. Propun
chiar, în paginile săptămânalului „Viaţa medicală“, un foileton pe această temă
vitală şi insuficient disecată de protagonişti. Iar soluţiile nu se găsesc la
asigurator!
Cauzele
care conduc la proasta comunicare dintre doctori
Există o diferenţă uriaşă între munca
prestată în sistemul de asigurări şi profesia de medic în clasica ei accepţie
(aceea pentru care ne-am pregătit cândva). Diferenţa la care fac referire
perverteşte oarecum fluxul informaţiei despre bolnav. Rubricile din formularele
în regim CAS conţin date utile deconturilor financiare, statisticilor, conţin
coduri, în schimb informaţiile reale necesare diagnosticului sau urmăririi
ulterioare a pacientului sunt foarte palide. De asemenea, aceste documente nu
leagă bine elementele sistemului sanitar sau o fac foarte aproximativ.
Formularele impuse de CAS sunt gândite în primul rând pentru asigurator, deci
financiar, iar riscul ca pacientul să se rătăcească în sistem creşte exponenţial.
Nefiind organizată din afara noastră (adică
nefiind impusă riguros „de sus în jos“), comunicarea corectă între medici va
depinde mult de conştiinţa fiecăruia. Nici măcar tradiţia românească nu ajută
mult în această direcţie – noi nu suntem bine antrenaţi pentru munca de echipă,
necum să avem cultul ei. Şi nu mă refer la echipele operatorii bine rodate împreună,
ci la principiu.
Atunci, comunicarea cu celelalte paliere
medicale o vei face oarecum după ureche, cum simţi că e corect, împins de conştiinţă
dar, dacă nu o faci, nu eşti amendat. Sistemul de asigurări va curge înainte, îţi
va permite să fii superficial la capitolul comunicare, câtă vreme bifele sunt
corect aplicate pe formularele roz-verzi. Deficienţe mari de comunicare apar şi
acolo unde practica medicală privată se întretaie cu cea contractată de
asigurator sau cu cea bugetată de Ministerul Sănătăţii. Acolo se găseşte un alt
hiatus informaţional neamendat, iar comunicarea nu se mai face nici măcar cât
bifele pe foile roz-verde!
Câteva
soluţii simple, pentru ameliorarea comunicării
Iată câteva soluţii şi propuneri care ţin
exclusiv de noi, medicii. Ideală ar fi o comunicare unitară electronică, una
real-unitară şi eficientă, dar până acolo mai este…
1.
Obiceiul de a adăuga formularelor standard CAS un document medical simplu, în care să specifici informaţiile
importante despre pacient. O personalizare a documentelor, altfel spus.
Acest gest se cere din ambele părţi, atât de la medicii de familie, cât şi de
la ceilalţi specialişti. Să luăm câteva exemple: • un simptom de debut al unei
afecţiuni, unul bine ascuns, pe care medicul de familie l-a surprins printr-o
anamneză meticuloasă, cunoscându-şi foarte bine pacientul • efecte adverse deja
identificate în medicaţia cronicului vechi sau scheme eşuate • condiţiile
financiare foarte precare, lipsa complianţei pacientului sau antecedentele de
tulburări anxioase, ipohondria, polipragmazia, excesul de servicii medicale
suprapuse etc.
Un detaliu care ajută specialistul în
diagnostic poate fi vital, or el nu se va regăsi în rubricile din biletul de
trimitere decontat CAS. Este bine să o faci separat. De exemplu, un cardiolog
care primeşte un bolnav trimis scurt şi sec cu „HTA/cod 453, CID/cod 458“ şi
doar atât va fi obligat să ia pacientul de la zero. Iar cardiologul va
blagoslovi în gând medicul care trimite, exact pe măsura biletului. O situaţie
inversă: la externare, de exemplu, „spitalistul“ ar trebui să accentueze
riguros şi detaliat recomandările, dozele, sugestiile. Mai exact, să semnaleze
explicit alertele, în echipă cu medicul de familie.
Am cazul unui pacient octogenar văduv, ţăran,
proaspăt externat şi pus la spital pe trombostop. L-am găsit acasă, absolut întâmplător
(fiindcă satul e mic), administrându-şi câte patru-cinci pastile de Trombostop
pe zi, convins că îi fac tare bine
tabletele acestea, tare îi liniştesc la inimă (!). Se internase noaptea cu
salvarea, eu – medicul de familie rural non-navetist – n-am ştiut nici că a
fost internat, nici că a trecut la anticoagulante, nici că a sosit acasă. În
schimb, ştiam că locuieşte singur şi că fiica de la oraş nu va veni să se ocupe
de el şi că pacientul nu va ajunge la laborator pentru INR. Iar dacă legam
corect tot ceea ce ştiam – internistul şi cu mine – s-ar fi putut alege cea mai
bună conduită terapeutică.
2. Imprimarea pe
ştampila de cabinet a telefonului de contact şi a adresei de e-mail – îndemn
valabil atât pentru MF, cât şi pentru ceilalţi specialişti.
O scurtă discuţie telefonică între medici
poate face minuni. Comunicarea virtuală (e-mail) ajută enorm şi ea. Să nu uităm
aici capcana clasică de a te baza pe ceea ce spune pacientul că ar fi spus medicul celălalt! Dacă pui mâna pe telefon
şi discuţi cu colegul, rămâi trăsnit ce poate debita uneori pacientul. Fie n-a înţeles
bine, fie spune ceea ce ar fi vrut demult să-ţi arunce verde în faţă, dar i-a
fost ruşine şi bagă textul în gura confratelui. Aşadar, niciodată să nu ne bazăm
pe ceea ce povesteşte pacientul. Comunicarea corectă se face nemijlocit între
medici – fie în scris, fie telefonic. Un telefon dat la UPU, prin care tu, MF,
prezinţi pe scurt cazul trimis şi îţi justifici decizia, va face ca acel
pacient să fie preluat informat, mai uşor de „desţelenit“ şi, în timp, vei
acumula respectul spitaliştilor. Un telefon dat de la spital, eventual un
e-mail, cum că pacientul octogenar ţăran vine acasă cu anticoagulante în schemă,
scuteşte căutarea sursei hematuriei după câteva săptămâni, se face în cunoştinţă
de cauză şi va ajuta enorm bolnavul, prin medicul lui de familie.
3.
Studierea atentă a obligaţiilor care decurg din contractul cu CAS al celorlalţi
medici din sistem.
Este vital ca specialistul să cunoască
limitele impuse de CAS medicului de familie şi invers. Necunoaşterea este sursă
inepuizabilă de conflicte, revoltă a pacienţilor şi generează tensiuni între
medici. „Du-te la medicul de familie să-ţi scrie compensat ce ţi-am dat eu!“
este una dintre marile erori. Nu strică însă, repet, să te convingi dacă
specialistul împricinat chiar a spus aşa ceva.
Excepţii există de ambele părţi:
superficialitate, aroganţă, suficienţă, comoditate, incapacitate de a lucra în
echipă, refuzul de a învăţa operare calculator… Dar ele sunt rare excepţii. Dacă
pornim însă de la premisa recunoaşterii reciproce a valorilor (cu cât te simţi
mai bine pregătit profesional, cu atât aroganţa scade în favoarea generozităţii
inteligente), efortul unei comunicări corecte, detaliate, eficiente între
doctori pare a fi – până una, alta – singura soluţie de a mai salva ceva. Ea
este singura care nu costă nimic, în schimb economiseşte enorm: timp, nervi,
bani şi coronare de medic prins în caruselul sistemului de asigurări. Or, nici
măcar coronarele doctorilor nu sunt fără sfârşit!
Dacă măcar o zecime din mesajul meu a mişcat
ceva şi a reuşit să iasă în afara retoricii, atunci el şi-a atins scopul. Cu
efort comun, putem să nu ne lăsăm îngenunchiaţi de sistem, unde marele perdant
ce pare a se contura este nu atât pacientul, cât medicul şi demnitatea lui
profesională. Indiferent dacă e internist, dermatolog, chirurg sau medic de
familie.
