Îmi încurajez toți pacienții să facă sport. Sunt dovezi multiple
și de nivel înalt că ajută în aproape toate formele de psihopatologie, de la
atacurile de panică la demențe. Orice sport este și un sport al minții.
Pacienților mei le țin o predică frumoasă, invocând trei motive pentru care
mișcarea le va aduce liniște și echilibru. Le explic ce substanțe minunate se
secretă în creier când ne mișcăm. Le spun că e un mod bun de a ventila stresul
acumulat în cursul lungii zile de suportat șeful, de tras la jug în genunchi
către deadline sau target, de ținut în lesă emoțiile, de
contemplat posibilitatea ca sensul vieții să nu fie decât o crudă iluzie
artificială, pentru că, atunci când suntem stresați, corpul nostru tânjește să
se miște, să fugă, să caute ieșirea. Și, în fine, le mai zic că sportul e cea
mai la îndemână metodă de a reîncepe conversația cu sus-numitul corp, pe care
l-am idolatrizat, fetișizat, de care ne-am temut atâta timp și de care, iată,
ne-am alienat.
Dar, ca proverbialul popă pe care nu trebuie să-l imiți, ci doar
să-l asculți, de predici sunt bun, de practică mai puțin. Am detestat sportul
încă din copilărie, când, la școală, era doar o altă formă de disciplină
umilitoare. Pe maidan, eram ultimul ales la echipele de fotbal sau lăsat de
izbeliște pur și simplu. Mai târziu, am fost întruchiparea tânărului cerebral
dar neîndemânatic, distrat și inept fizic. De abia în rezidențiat s-au schimbat
puțin lucrurile, când împreună cu doi colegi de alte specialități am început să
frecventăm sala de forță a lui Nea Sandu, la granița dintre Rahova și
Ferentari. Experiența a fost mai curând una antropologică decât sportivă. În
creuzetul lui Nea Sandu se topea o masă foarte diversă de oameni, uniți doar de
cartierul de reședință. Sala era un teren neutru, în care agresivitatea era nu
doar interzisă, ci tabu și unde se legau cele mai improbabile conversații și
chiar prietenii. Ani mai târziu, am descoperit o experiență similară în
memoriile lui Oliver Sacks, care făcea culturism chiar în locul și în perioada
în care sportul în cauză a luat avânt, la Muscle Beach, în Santa Monica. Trasul
de fiare ne-a transformat corpurile, nu însă și firile. Prietenii mei de atunci
s-au împrăștiat în toate zările, unul e cardiolog la Paris, celălalt anestezist
la Londra. Încă mai ridic greutăți, mult mai rar și de unul singur, pentru că
am descoperit cât de mult mă ajută să-mi gestionez stresul.
În Franța, la treizeci de ani, m-am urcat prima dată pe
bicicletă. Eram la Marsilia, în ianuarie, pe un ger crunt și un vânt și mai și,
dar era senin și limpede. Era o bicicletă greoaie, de închiriat, dar faptul că
am încălecat-o și pur și simplu am mers pe cornișă până în portul vechi a fost
o revelație pentru mine. Acum mă scol duminica în zori și ies din București,
bătând zeci de kilometri de drumuri comunale pustii, având grijă să mă întorc
la micul dejun. Și merg zilnic pe două roți la serviciu. Dar nici ăsta nu e
tocmai un sport, ci mai curând un mod de comuniune cu lumea și peisajul, un
refuz de a mă enclaviza, cu tot cu gândurile mele, într-o mașină mică. Și, în
același timp, pot să mă laud că nu sunt cu totul sedentar, deși am o slujbă ce
presupune statul pe scaun toată ziua. Dar am tras linia când a venit vorba de
alergat. Niciodată nu am simpatizat cu această stranie formă de tortură. M-au
lăsat perplex legiunile de oameni transpirați, transfigurați de efort și
durere, cu căștile bine înfipte în conductul auditiv extern, pufăind sibilant
în Herăstrău, fiecare în parte cu totul absorbit și izolat într-o lume autistă,
în care singura voce audibilă e cea a smartphone-ului care declară robotic și periodic
că ai mai făcut o milă în zece minute. Am văzut în practică un fel de ritual
mistic, o intrare în transă sacrificială, dar pe altarul cui? Al lumii
misterioase de dinăuntru, despre care scriam altădată, pe altarul propriului
corp muritor, al cordului și al plămânilor și al vaselor de sânge, al corpului
întors pe dos, al sănătății fetișizate. În același timp, nutream pentru
alergători un respect secret, o admirație fără margini față de voința lor de
fier și de modul în care ei par să rupă faldurile realității rutinate ca să
scape într-un spațiu instabil și dinamic, în maelstromul de dispnee și
tahicardie, de adrenalină și endorfine. Îi aplaudam mintal de la distanță și îi
bombăneam invidios și disprețuitor în același timp, dar nu m-aș fi alăturat lor
pentru nimic în lume. De la înălțimea șeii mele de bicicletă, rămâneam
nemuritor și rece. Și un pic supraponderal și dislipidemic.
Tocmai de asta, deunăzi, nu mi-a venit să-mi cred propria gură
când am auzit-o deschizându-se și declarând familiei că eu urmează să mă încalț
în adidași și să dau o tură de alergare prin cartier. Și încă nu-mi venea să
cred când am terminat-o. Prima alergare din întreaga mea viață. În total 1,5
km. Cu mai multe opriri. Un kilometru și jumătate de durere, gâfâială și
renunțare la demnitatea de a avea haine uscate și la iluzia cum că aș fi încă
tânăr și capabil. Și, la final, un val de endorfine din alea despre care
auzisem atât de multe. Sunt foarte tulburat. Realmente, nu știu ce m-a apucat.
Și nici nu mai știu cine sunt: am devenit un alergător de-acum? E vreun loc
secret de congregație pe care ar trebui să-l știu? Ce se va alege de mine? Voi
avea una din acele vieți sănătoase despre care am predicat atâta în
necunoștință de cauză? Și de ce sunt sigur că diseară iar mă duc să alerg?
