Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Poveşti postmoderne

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU joi, 13 februarie 2014
   Poveştile sunt obligatorii. Nu putem să existăm fără ele. Suntem nevoiţi, desigur, să le ascultăm, dar nu ştiu câţi dintre noi îşi dau seama că suntem nevoiţi să le şi spunem. Mai întâi, ne spunem nouă înşine poveşti. Deprindem poveştile din copilărie, ne ataşăm de una dintre ele, în care fiecare dintre noi se face protagonist, şi ne-o tot spunem, cu convingere, până când ajungem să o credem şi să navigăm cu ea pe realitate precum într-o barcă în care ai impresia că eşti pe uscat şi n-o să te scufunzi. Şi dacă ai noroc, ajungi şi la ţărm. Apoi, spunem poveşti celorlalţi. Ca medici, spunem o poveste fiecărui pacient în parte şi, dacă pacientul nu ne crede, n-am făcut nimic. În această privinţă, medicul îşi regăseşte strămoşul renegat, de care am vrea să n-auzim nimic: şamanul, vrăjitorul, berevoiul.
   Vine însă şi vremea când spunem poveşti copiilor şi asta este partea frumoasă a lucrurilor. Dar ce-ar fi să te pună propriul copil să-i spui povestea tuturor poveştilor? O singură poveste, care să închidă în ea toate celelalte poveşti, dincolo de care să nu mai fie nevoie de nimic de spus. Ce i-ai răspunde? I-ai spune povestea ta, cea care îţi este suficientă? Desigur că nu, un părinte bun nu-şi sechestrează copilul în propria istorie. I-ai spune, poate, povestea pe care o spui pacientului? I-ai vorbi de etiologie, fiziopatologie, idiopatic şi esenţial? Evident că nu. Cel mai probabil, i-ai spune că, dacă o asemenea poveste există, tu n-ai găsit-o. Şi, dacă eşti în stare de o minimă autocritică, ţi-ai aduce aminte, măcar în clipe din astea, că sub tine nu e pământul solid, ci haosul mişcător al oceanului. Dar asta e facultativ. Dacă eşti un intelectual cu ochelari, poate o să-ţi spui în sinea ta că suntem postmoderni, în sensul în care postmodernismul e acea eră în care nu mai există nicio super-poveste. Însă asta n-ar fi în sine decât o altă poveste. Dacă nu e mulţumit şi începe să plângă, îi mai spui o dată Albă ca Zăpada. O să îi explici tu, din nou, cum stau lucrurile, când o mai creşte.
   În secole de medicină occidentală, noi, doftorii, am fost mereu ca nişte părinţi binevoitori şi uneori aspri, iar pacienţii noştri – nişte copilaşi. Cei douăzeci de ani care au trecut de când încercăm „să schimbăm paradigma“ sunt prea puţini. În continuare spunem poveşti unor copii care ne cer cu insistenţă super-povestea vieţii şi sănătăţii lor. Poate că unii dintre noi recunoaştem că suntem nişte postmoderni şi ne limităm la propria noastră istorioară, care e însă importantă. Nu e o super-poveste, pentru că avem şi noi limitele noastre, oricât ne-am ascunde după „idiopatic“ şi „esenţial“ şi oricât de sus am ridica flamura randomizată controlată dublu-orb.
   Şi apoi, vine weekendul şi ne relaxăm. Dacă nu suntem de gardă. Deschidem televizorul şi ne uităm la divertismentul de sâmbătă. Ştiţi ce divertisment e sâmbăta pe postul naţional? O emisiune medicală. Pentru că noi poate am vrea să ne odihnim, dar restul lumii trăieşte obsesia super-poveştii pe care noi nu vrem sau nu putem să le-o spunem. La emisiunea medicală, văd un profesor din facultatea de medicină. Un om care îmi e drag, unul dintre cei care au ştiut să-şi spună povestea. Un om rar. Mă bucur să îl văd la televizor, dar mă întreb de ce pe el îl văd atât de rar şi pe alţii toată ziua. Care sunt criteriile? Constat că ştie foarte bine să-şi spună povestea şi publicului care n-a făcut facultatea de medicină, ceea ce e şi mai rar. Uite, domnule, o emisiune medicală bună, îmi zic eu, mă mai uit şi data viitoare.
   După profesorul meu din facultate, următoarea invitată este expertă în reputatul domeniu narativ al astrologiei. Aparent, există o corelaţie între prevalenţa diverselor boli şi zodia în care te-ai născut. Reţin că toate bolile psihice – suicidul, schizofrenia, personalităţile multiple – sunt apanajul nativilor în Peşti. Ce bine că nu sunt peşte, prefer pata pe plămâni la care mă predispune propria mea planetă. Publicul e captivat. Ce bine că medicina se ocupă şi cu zodiile! La urma urmelor, suntem o societate postmodernă. În care toate poveştile sunt adevărate sau cam aşa ceva. Nu mai ştiu cum era. Şi nici nu contează, pentru că a venit deja următorul invitat. Din nou o doctoriţă, se străduieşte să zică ceva, dar parcă nu în româneşte. Nu înţeleg nimic. De ce nu revine doamna cu zodiile?
   Poveştile sunt obligatorii. Nu putem trăi fără ele. Am muri de foame de poveşti. Nu există, poate, o poveste supremă, dar există poveşti mai sănătoase decât altele, aşa cum există mâncăruri gustoase, alimente sănătoase şi mai există şi junk food. Uite, în emisiune tocmai a venit un bucătar. Ne pregăteşte o mâncare care ar trebui să fie şi bună, şi „de regim“. Înainte de el, mâncarea a fost bună, dar indigestă. Ca fasolea verde crudă. Înainte, a fost gustoasă, dar fără valoare nutritivă. O pungă de chipsuri cu o sticlă de cola. Ai putea băga tone din aşa ceva în tine. Şi mai înainte, a fost puţină mâncare, preţioasă şi delicioasă, dar s-a înecat în uleiul în care s-au prăjit chipsurile.
   Ştie cineva o dietă bună cu poveşti?

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC