Acasă
Poveşti postmoderne
Dr. Vlad STROESCU
joi, 13 februarie 2014
Poveştile sunt obligatorii. Nu putem să
existăm fără ele. Suntem nevoiţi, desigur, să le ascultăm, dar nu ştiu câţi
dintre noi îşi dau seama că suntem nevoiţi să le şi spunem. Mai întâi, ne
spunem nouă înşine poveşti. Deprindem poveştile din copilărie, ne ataşăm de una
dintre ele, în care fiecare dintre noi se face protagonist, şi ne-o tot spunem,
cu convingere, până când ajungem să o credem şi să navigăm cu ea pe realitate
precum într-o barcă în care ai impresia că eşti pe uscat şi n-o să te scufunzi.
Şi dacă ai noroc, ajungi şi la ţărm. Apoi, spunem poveşti celorlalţi. Ca
medici, spunem o poveste fiecărui pacient în parte şi, dacă pacientul nu ne
crede, n-am făcut nimic. În această privinţă, medicul îşi regăseşte strămoşul
renegat, de care am vrea să n-auzim nimic: şamanul, vrăjitorul, berevoiul.
Vine însă şi vremea când spunem poveşti
copiilor şi asta este partea frumoasă a lucrurilor. Dar ce-ar fi să te pună
propriul copil să-i spui povestea tuturor poveştilor? O singură poveste, care să
închidă în ea toate celelalte poveşti, dincolo de care să nu mai fie nevoie de
nimic de spus. Ce i-ai răspunde? I-ai spune povestea ta, cea care îţi este
suficientă? Desigur că nu, un părinte bun nu-şi sechestrează copilul în propria
istorie. I-ai spune, poate, povestea pe care o spui pacientului? I-ai vorbi de
etiologie, fiziopatologie, idiopatic şi esenţial? Evident că nu. Cel mai
probabil, i-ai spune că, dacă o asemenea poveste există, tu n-ai găsit-o. Şi,
dacă eşti în stare de o minimă autocritică, ţi-ai aduce aminte, măcar în clipe
din astea, că sub tine nu e pământul solid, ci haosul mişcător al oceanului.
Dar asta e facultativ. Dacă eşti un intelectual cu ochelari, poate o să-ţi spui
în sinea ta că suntem postmoderni, în sensul în care postmodernismul e acea eră
în care nu mai există nicio super-poveste. Însă asta n-ar fi în sine decât o
altă poveste. Dacă nu e mulţumit şi începe să plângă, îi mai spui o dată Albă
ca Zăpada. O să îi explici tu, din nou, cum stau lucrurile, când o mai creşte.
În secole de medicină occidentală, noi,
doftorii, am fost mereu ca nişte părinţi binevoitori şi uneori aspri, iar
pacienţii noştri – nişte copilaşi. Cei douăzeci de ani care au trecut de când
încercăm „să schimbăm paradigma“ sunt prea puţini. În continuare spunem poveşti
unor copii care ne cer cu insistenţă super-povestea vieţii şi sănătăţii lor.
Poate că unii dintre noi recunoaştem că suntem nişte postmoderni şi ne limităm
la propria noastră istorioară, care e însă importantă. Nu e o super-poveste,
pentru că avem şi noi limitele noastre, oricât ne-am ascunde după „idiopatic“ şi
„esenţial“ şi oricât de sus am ridica flamura randomizată controlată dublu-orb.
Şi apoi, vine weekendul şi ne relaxăm. Dacă
nu suntem de gardă. Deschidem televizorul şi ne uităm la divertismentul de sâmbătă.
Ştiţi ce divertisment e sâmbăta pe postul naţional? O emisiune medicală. Pentru
că noi poate am vrea să ne odihnim, dar restul lumii trăieşte obsesia
super-poveştii pe care noi nu vrem sau nu putem să le-o spunem. La emisiunea
medicală, văd un profesor din facultatea de medicină. Un om care îmi e drag,
unul dintre cei care au ştiut să-şi spună povestea. Un om rar. Mă bucur să îl văd
la televizor, dar mă întreb de ce pe el îl văd atât de rar şi pe alţii toată
ziua. Care sunt criteriile? Constat că ştie foarte bine să-şi spună povestea şi
publicului care n-a făcut facultatea de medicină, ceea ce e şi mai rar. Uite,
domnule, o emisiune medicală bună, îmi zic eu, mă mai uit şi data viitoare.
După profesorul meu din facultate, următoarea
invitată este expertă în reputatul domeniu narativ al astrologiei. Aparent,
există o corelaţie între prevalenţa diverselor boli şi zodia în care te-ai născut.
Reţin că toate bolile psihice – suicidul, schizofrenia, personalităţile
multiple – sunt apanajul nativilor în Peşti. Ce bine că nu sunt peşte, prefer
pata pe plămâni la care mă predispune propria mea planetă. Publicul e captivat.
Ce bine că medicina se ocupă şi cu zodiile! La urma urmelor, suntem o societate
postmodernă. În care toate poveştile sunt adevărate sau cam aşa ceva. Nu mai ştiu
cum era. Şi nici nu contează, pentru că a venit deja următorul invitat. Din nou
o doctoriţă, se străduieşte să zică ceva, dar parcă nu în româneşte. Nu înţeleg
nimic. De ce nu revine doamna cu zodiile?
Poveştile sunt obligatorii. Nu putem trăi fără
ele. Am muri de foame de poveşti. Nu există, poate, o poveste supremă, dar
există poveşti mai sănătoase decât altele, aşa cum există mâncăruri gustoase,
alimente sănătoase şi mai există şi junk
food. Uite, în emisiune tocmai a venit un bucătar. Ne pregăteşte o mâncare
care ar trebui să fie şi bună, şi „de regim“. Înainte de el, mâncarea a fost
bună, dar indigestă. Ca fasolea verde crudă. Înainte, a fost gustoasă, dar fără
valoare nutritivă. O pungă de chipsuri cu o sticlă de cola. Ai putea băga tone
din aşa ceva în tine. Şi mai înainte, a fost puţină mâncare, preţioasă şi
delicioasă, dar s-a înecat în uleiul în care s-au prăjit chipsurile.
Ştie cineva o dietă bună cu poveşti?
