Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

De fiecare dată altfel

Viața Medicală
Prof. dr. Peter MANU joi, 9 ianuarie 2014

Cât de importantă este comunicarea medic–pacient? Cum este tratat subiectul în mediul academic medical american şi cum se reflectă comunicarea cu pacienţii în activitatea şi veniturile medicilor? (Dr. A. M.)

 

 

   Sunt credincios şi am încercat, după puterile mele, să urmez porunca „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul“ (Facerea 2, 28). Am patru copii şi sunt înconjurat de fotografiile lor în cabinetul din clinica newyorkeză în care lucrez. În general, consult bolnavi internaţi, dar aproape în fiecare zi văd câţiva pacienţi în cabinet. Fără excepţie, mă întreabă ceva despre copiii (acum şi nepoţii) mei. Răspund bucuros, în limita timpului pe care-l avem împreună, şi ne vedem apoi de treabă. Nu m-am gândit niciodată până acum la „consecinţele“ acestei conversaţii şi am fost surprins, pregătind răspunsul la întrebare, să constat cât de multă cerneală a curs pe acest subiect din peniţa celor care se ocupă intens, de un sfert de secol, de comunicarea dintre pacienţi şi medici.
   Aşa am aflat că, având fotografiile copiilor pe birou, vizibile pacienţilor, am comis un act de self-disclosure şi că trebuie să îmi asum consecinţele, pe care le voi indica în engleză, ca să demonstrez limbajul acestei noi ştiinţe. Mai întâi, pe cele favorabile: „improves patient support; creates a greater sense of closeness; helps patients reveal distress they would not otherwise express; reinforces patients’ motivation by providing them with a model; creates a special bond between patient and physician; develops a mutually trusting relationship“* (1). Nu-mi dau seama în ce măsură detaliile despre copii schimbă motivaţiile unui bolnav care îmi cere sfatul în legătură cu o stenoză aortică severă, nici de ce opiniile mele ar deveni mai credibile, nici felul în care pot deveni un model după o vizită de 15 minute. Citesc mai mult şi aflu că avantajele pomenite (care nu-mi sunt evidente) sunt însoţite de dezavantaje: „expands the professional relationship into a personal and potentially intimate one; creates risk of having to deal with demands not directly related to the consultation; fosters strong emotions that will require management; opens the door to undesirable behavior (patient’s personal questions, seduction, etc.); provokes too much curiosity about physicians’ personal lives; creates risk of psychological dependency by patients“** (1).
   Ajuns aici, îmi fac un calcul, ca orice om practic, şi-mi spun că, în balanţă, rezultatul e negativ, pentru că nu percep avantajele şi există riscuri. Să pun fotografiile în sertar? Să mă despart, ore lungi în fiecare zi, de zâmbetul copiilor şi nepoţilor mei? O decizie dificilă, pe care o amân, şi trec la felul în care ar trebui, se pare, să vorbim de fapt cu pacienţii cărora nu le vom mai da voie să se uite la fotografiile copiilor noştri.
   Un mod de comunicare învăţat de majoritatea studenţilor din Statele Unite este cunoscut aici sub acronimul BATHE (Background, Affect, Trouble, Handling, Empathy). Începe cu invitaţia adresată bolnavului de a descrie ce e nou. Este apoi explorată reacţia emoţională din momentul simptomelor, urmată de verificarea stării emoţionale din timpul vizitei. După aceea, se face un inventar al felului în care bolnavul a acţionat ca răspuns la evoluţia bolii. Scenariul se termină cu expresia verbală a empatiei pe care medicul o are faţă de pacient (2).
   Nu vreau să judec şi nicidecum să contest buna-credinţă a celor care doresc să ne înveţe asemenea lucruri. Problema, mi se pare, este convingerea lor că această comunicare poate fi standardizată, că există un fel de a intra într-o relaţie terapeutică mai bun decât cel la care ai putea ajunge singur, un fel care se poate învăţa şi practica la fel cum, să spunem, înveţi auscultaţia cordului. Eu nu împărtăşesc această credinţă, pentru că văd comunicarea cu fiecare bolnav ca o reflecţie, de fiecare dată diferită, a întâlnirii dintre două caractere diferite, fiecare în alt stadiu de viaţă, de experienţă, de suferinţă, de integrare în lume. Suntem, cu toţii, diferiţi în fiecare clipă faţă de clipa care a trecut şi niciun model scolastic de comunicare nu poate cuprinde nuanţele acestor diferenţe.

 
*Ameliorează sprijinul acordat pacientului; creează un mai bun-simţ al apropierii; ajută pacientul să dezvăluie o problemă pe care altfel nu ar fi dispus să o exprime; reîntăreşte motivaţia pacienţilor, furnizându-le un model; creează o legătură specială între medic şi pacient; dezvoltă o relaţie de încredere reciprocă.
**Extinde relaţia profesională într-una personală, potenţial intimă; creează riscul de a răspunde unor probleme care nu au legătură directă cu consultaţia; generează emoţii puternice, care vor necesita management ulterior; deschide uşa către comportamente nedorite (întrebări personale ale pacientului, seducţie etc.); provoacă prea multă curiozitate despre viaţa privată a medicului; creează riscul dependenţei psihologice de pacienţi.

 

Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889  de Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.

1. Lussier MT, Richard C. Communication tips. Self-disclosure during medical encounters. Can Fam Physician. 2007 Mar;53(3):421-2

2. Belzer EJ. Improving patient communication in no time. Fam Pract Manag. 1999 May;6(5):23-8

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC