Necesitatea celor șapte ani de-acasă nu a dispărut și nu va dispărea (chiar dacă familiile se descurcă tot mai greu și apelează la alte servicii încă de la vârste foarte mici ale copilului).

Chiar dacă am citit cândva istorisirile apărute sub pana lui Alexandru Mitru și chiar dacă nu îmi amintesc de prezenţa lui Sisif printre personajele volumului lecturat în copilărie, acest cuvânt, acest nume, îmi atrage atenţia foarte des. În special după 1991.

Săptămâna trecută eram sigur că voi continua ideea care s-ar potrivi cu termenul (apărut și frecvent discutat, în special după 1991-1992) „disoluţia autorităţii”.

Au fost atât de multe întâmplări în care reprezentanţi ai autorităţii de stat, din diverse domenii, au fost admonestaţi, apostrofaţi, bruscaţi sau chiar loviţi (intenţionat) cu mașina sau cu obiecte contondente.

Sunt situaţii care în cazul în care există „stat de drept” (alt termen folosit până a ajuns să devină enervant „doar când îl auzi”) nu ar trebui să fie posibile. Dar sunt.

De aici pleacă multe; de aici pleacă nesiguranţa, stresul, nemulţumirea, enervarea, dorinţa de revoltă, toate având și mai multe implicaţii asupra sănătăţii individuale și publice.

După cum am mai spus și în mod sigur am să mai spun, domeniile fie nu se pot separa, fie se pot delimita cu mare greutate. Starea de sănătate este influenţată de foarte mulţi factori din toate celelalte domenii.

Situaţii pe care le trăim

Dar să revenim la Sisif și la vorba relaţionată la „munca lui Sisif”, pe care cu siguranţă mulţi dintre noi am auzit-o sau în a cărei neplăcută practică am fost implicaţi. Cei care nu au citit datele mitologice sunt, probabil, gata să îl căineze pe bietul Sisif.

Acela se pare că, pe de-o parte, a fost și un mare ticălos (a comis fapte abominabile), dar și un viclean „fără pomenire”. Și-a permis să înșele sumedenie de zei, ba chiar și pe șeful acestora.

Ajuns rege al Corintului, a fost pedepsit de zei să împingă în sus, pe un munte, un bolovan de mari dimensiuni; ajuns în vârf, bolovanul se prăbușea în vale și încercarea de a-l duce pe culme se repeta (la „infinit”). Faptele sale înfiorătoare primeau, probabil, răspunsul meritat.

În timpurile noastre, utilizarea expresiei „muncă de Sisif” (cu diferite variante) descrie o sarcină nu doar foarte grea, dar și zadarnică, fără rezultat, fără sfârșit.

Albert Camus spunea despre aceasta: „Bolovanul ce vine mereu la vale este pasul accelerat în care colapsul civilizaţiei și uitarea apocaliptică se aștern peste era noastră istorică”. Să fie oare vreo potrivire cu situaţii pe care le trăim?

Speranţa infinită

S-a mai gândit oare cineva, cândva, că activitatea sa poate fi definită prin „munca de Sisif”? Pentru că am folosit și alte expresii împământenite după 1990, s-o mai adăugăm și pe aceasta: „luminiţa de la capătul tunelului”.

De când aștept și de când așteptăm să o vedem, iar dacă o vedem, să o și păstrăm aprinsă și benefică? Cel puţin înainte de decembrie 1989 parcă nu aveam nicio speranţă. Totul părea clar, imuabil, fără sfârșit.

Apoi însă... speranţa a fost infinită. Speranţa din decembrie 1989 a fost atât de mare, încât șocul care a urmat a fost teribil, fie ianuarie, fie martie, fie iunie (1990), fie multe alte „întâmplări nefericite”.

Toate și totul, însă, contribuie la o nesfârșită „muncă de Sisif”, care te macină, te frământă, te toropește și încearcă (probabil) să te zdrobească, cu „speranţa” că vei ceda și că în final totul va putea merge într-un anume fel (care?).

Citiți și: Inteligenţa artificială în medicină