Trebuie
să mărturisesc că am dat greș în încercarea de a găsi în multiplele scrieri ale
lui George Litarczek, profesorul și mentorul meu profesional și
spiritual în ultima jumătate de veac, un citat care să-l caracterizeze mai bine
decât altele, dintre cele care au rămas în memoria elevilor săi sau în paginile
scrise de el sau publicate de alții despre el. De aceea m-am abătut de la
tradiția articolelor anterioare și, în loc de a alege un singur citat, am cules
trei, fiecare (și toate împreună) reprezentând modul de cugetare a celui care
timp de zeci de ani a indicat numeroaselor generații de medici ATI care i-au
trecut prin mână drumul nu numai în viața profesională, ci și (sau mai ales) în
construirea concepției despre comportamentul, atitudinea și activitatea de zi
cu zi.
Oare
cum aș putea să sintetizez doar în câteva cuvinte personalitatea omului de care
e legată toată istoria anesteziei românești moderne? Iată o sarcină extrem de
dificilă. Am hotărât, totuși, să mă limitez la un singur cuvânt, care se
desprinde din cele trei citate alăturate: modestia.
Se
spune că marii cărturari ai lumii s-au bucurat – mai toți – de o modestie care
le-a permis să vadă și să analizeze lumea așa cum e ea și nu cum ar fi dorit-o.
Lipsa de modestie duce la un grad semnificativ de ignorare a realității,
deoarece infatuarea, snobismul și aroganța te împiedică să judeci realitatea în
mod obiectiv; când totul trece prin prisma unei personalități egoiste, rezultă
o pseudorealitate în care lumea e formată din două grupuri inegale: tu și toți
ceilalți. Cine a avut ocazia să urmărească nu numai activitatea profesională,
dar și viața profesorului Litarczek nu a putut ignora acest deosebit sens al
modestiei, exprimat în tot ce distinsul meu mentor a făcut, a spus și a scris
de a lungul acestor mulți ani.
El
a știut să dea Cezarului ce e al Cezarului. Numai un anestezist de mare succes
(și modest!) poate găsi resursele sufletești pentru a recunoaște aportul
marilor chirurgi români la dezvoltarea anesteziei în această țară ori pentru a
împărți cu larghețe complimente și recomandări celor care i-au fost odată
învățăcei. Doar un om modest poate ajunge la concluzia că fără predecesori nu
există prezent și nu va exista viitor. Numai Geo Litarczek poate declara că
banul nu are importanță decât în măsura în care îți creează condițiile necesare
pentru a produce și a avea grijă de cei aflați în suferință și îți oferă acea
stare de spirit absolut necesară pentru a te dedica soartei altora.
Memoria
colectivă e un fenomen extrem de subiectiv – ce rămâne în memoria unui individ
nu e, prin definiție, identic sau similar cu ceea ce s-a păstrat în memoria
altuia. Dar, având nenumărate ocazii să discut personalitatea profesorului
Litarczek cu diverși colegi, am avut plăcuta senzație să descopăr că noi toți,
de fapt, am reținut din existența noastră alături de el ceea ce am primit cu
toții împreună și fiecare în parte, adică un îndrumar, un ghid de comportare nu
numai profesională ci și etică, aș îndrăzni s-o numesc filozofică. Poate ar
trebui să dezvălui cititorului că profesorul Litarczek, pe lângă vastele
cunoștințe medicale, este și filozof, se descurcă de minune în probleme
tehnice, are noțiuni de astronomie, istorie și religie și vorbește cursiv
câteva limbi. De aceea, o discuție cu el poate începe cu un caz medical sau cu
o teorie fiziologică, dar interlocutorul va fi imediat pus într-o situație de
clară inferioritate pentru că dialogul va fi înlocuit de un amplu monolog în
care Geo Litarczek va divaga spre acele laturi ale subiectului care afectează
și alte tărâmuri intelectuale, prea bine stăpânite de el. Va ști întotdeauna să
folosească vastele sale cunoștințe în vederea unei înțelegeri mai clare, mai
adevărate a subiectului discuției. Einstein și Galileo Galilei sunt aduși în
discuție nu pentru a impresiona, ci pentru a indica faptul că orice fenomen
uman poate fi interpretat având în minte că nimic în medicină nu e izolat de
viață.
Întrebarea
pe care mi-o pun de fiecare dată când ne întâlnim este: oare la ce surpriză ar
trebui să mă aștept? Să mă mai mir că prietenul meu călătorește la congrese
conducând-și mașina pe care o întreține cu grija pe care o ai pentru un obiect
de mare valoare și cu măiestria celui care are o perfectă înțelegere a
mecanismului care pune în funcțiune motorul? Sau să asist la o scurtă prelegere
despre acele aspecte ale vieții terestre influențate de fenomene extraterestre?
Sau să mi se explice conținutul următorului său tratat, aflat sub tipar, care
se ocupă de bazele neurologice ale anesteziei? De fapt, nimic nu ar trebui să
mă mire, cu excepția faptului că puțini sunt cei care posedă la această vârstă
capacitatea intelectuală și luciditatea necesare pentru a continua să producă
și a arunca raze de lumină asupra unor teritorii științifice și umane aflate
încă în penumbră.
Dar
ceea ce trebuia spus de la bun început rămâne, ca de obicei, la urmă. Mă refer
la bucuria personală, la emoția cu care
mă pregătesc pentru următoarea întâlnire cu profesorul George Litarczek. De
fiecare dată aștept cu nerăbdare momentul când îmi va da replica, mă va pune la
strâmtoare cu o remarcă, un fapt, o idee, care mă obligă să tac. Să tac, să
ascult și să înregistrez.
Mazal
tov, ad mea ve’esrim, Geo!
|
 „Nimic nu s-a făcut fără
cei plecați înaintea noastră și nimic nu se va face în viitor fără contribuția
noastră. Fiecare din noi suntem doar o verigă într-un lanț.
Banul este mijlocul de
a-ți crea comoditate, dar nu fericire.
Azi nu e greu să înveți o
meserie, cu atâta informație care îți stă la dispoziție. Noi, la vremea
noastră, am gătit sarmale din auzite.“ (George Litarczek, n. 22
decembrie 1925) |
