Viaţa m-a adus, în ultima vreme, aproape de câţiva medici la răscruce de carieră. Sunt oameni din generaţia mea, doctori maturi, cu zece ani buni de practică în spate, care au ceva în comun: instituţional sau organizaţional, cineva și-a bătut joc de ei. Nu vorbim, de-această dată, de autorităţi, administraţie, minister etc., ci de alţi medici, superiorii lor ierarhici, colegi mai în vârstă ori colegi mai coioși.
Ce m-a surprins, discutând cu fiecare, e cât de puţin își cunosc drepturile. Și, dacă le cunosc, cât de puţină încredere au în mecanismele de protecţie oferite de lege. Colegiul Medicilor? Așa și, de ce m-aș duce acolo? Comisie? Și cu ce mă ajută pe mine Comisia mâine dimineaţă când am să mă duc la raport? Manager? Păi cine stă la ușa managerului toată ziua și-i linge pantofii? Basme, colega, basme, trăiești în bula ta virtuală.
Am stat să mă gândesc dacă nu cumva m-am tâmpit eu de tot sau nihilismul confraţilor mei nu e decât o prelungire a culturii noastre de români. Așteptăm, tânjim după o Apocalipsă, o Judecată de apoi care să restabilească polii valorilor.
Așteptarea e pasivă, dacă se poate să se salveze lumea, preferabil să fie cu mâna altuia. Nimeni nu vrea să fie erou. Acum, că banii au devenit o miză, cu atât mai puţin nu vrei să riști. După zeci de ani de insecuritate financiară, medicii au depus armele. Nu că i-ar fi interesat foarte mult comunitatea înainte, dar cu atât mai mult acum, când cuţitul nu mai e la os, participarea e în vertiginoasă scădere. Și ceea ce ar trebui să fie teme de intensă dezbatere – persecuţia și hărţuirea la locul de muncă, epuizarea, riscul de violenţă, violarea unor drepturi fundamentale de muncă, relaţii și viaţă – pică în penumbră.
Niciuna dintre persoanele cu care am vorbit nu venise pentru o conversaţie amicală. Sănătatea lor mintală fusese amprentată de experienţe recent avute, traumatic. Dincolo de narativă, aveau nevoie de îngrijiri. Odată săvârșite îngrijirile, aceste persoane cel mai probabil vor pleca din sistemul românesc de sănătate. Pentru că, odată cu creșterea salariilor, unele vulnerabilităţi s-au adâncit. Întrebarea pe buzele lor este: acum, că suntem plătiţi mai bine, a devenit mai tolerabil să fim umiliţi sau dimpotrivă?