Biblioteca din pod
Studiul medicinii poate descătuşa două
vocaţii: literatura şi implicaţia socială. Prima este consecinţa contactului
cotidian cu limitele tragice ale existenţei, în timp ce a doua este
recunoaşterea morbului patogen al nedreptăţii sociale. Modul cum aceasta din
urmă influenţează principiile unui slujitor al lui Hipocrat este redat în
romanul „Intrusul“ publicat la începutul secolului trecut de prozatorul Vicente Blasco Ibañez aflat în
traducere franceză printre cărţile bibliotecii din pod. Aici se găsesc
traduceri în limba lui Voltaire pentru numeroase romane şi nuvele ale acestui
autor care au făcut deliciul cititorilor de acum un secol.
Vicente Blasco Ibañez (1867–1928) – gazetar,
patriot şi prozator spaniol de succes şi militant republican – a fondat ziarul
„El Pueblo“ care a suscitat atâtea controverse, încât a fost arestat şi
condamnat la câteva luni de închisoare. În romanul „Intrusul“, portretul unui
intelectual republican este figurat de doctorul Aresti. În primul capitol îl
însoţim pe medic în vizitele pe care le face în cartierul sărac al minerilor
din Bilbao, la mizerabilele aşezări ale căminului şi cantinei minerilor.
În drum, este apelat pe străduţele sordide
de femei cu copii şi cu soţi bolnavi. În aceste condiţii, este firească revolta
medicului împotriva îmbogăţiţilor exploatatori industriali printre care se află
şi o rudă apropiată, vărul său primar, iubindu-l ca un frate mai mare. Acesta,
manipulat de bigota sa fiică şi de soţie, ca şi de clerul iezuit care-l domină,
acceptă să participe la procesiunea religioasă în cinstea Sfintei Fecioare
catalane, organizată de clerul catolic de pe ţărmurile golfului Biscaia în
scopuri politice.
Doctorul Aresti este antrenat de
contramanifestaţia muncitorilor mineri socialişti şi ajunge în faţa vărului
său. În confruntare îl insultă grav pe acesta din urmă dar, fără să participe
la acţiunile violente, îşi face datoria acordând asistenţă medicală răniţilor
din ambele tabere. În final, rătăcind singur pe străzile răvăşite din Bilbao,
îl lasă pe romancier să-i redea gândurile sale impregnate de idealism, pacifism
şi umanism.
Romanul „Intrusul“ merită citit, mai întâi
pentru exemplaritatea personajelor. Doctorul Aresti este emblematic pentru
tipul de medic dedicat care, respectând în acelaşi timp ştiinţa şi justiţia
socială, preferă să îngrijească minerii săraci decât să profite de
oportunităţile unor relaţii de rudenie sus-puse şi să-şi asigure o clientelă
citadină avută. Protectorul său din familie, Morueta Sanchez este bunul
capitalist ateu şi cinstit la origine, dar care se lasă antrenat de bigotismul
soţiei sale, ceea ce îl îndepărtează şi îl supără pe doctor. Mai este
dezvăluită şi mentalitatea poporului din ¥ara Bascilor, problemă care şi astăzi
fermentează un naţionalism separatist centrat şi favorizat de simboluri
iezuite.
Ne întrebăm în final cine este „intrusul“
care titrează romanul. Autorul ne sugerează că ar fi spiriduşul malign care
strecoară vrajba în interiorul unor familii ai căror membri sunt câştigaţi de
convingeri principiale diverse şi contrarii. Acestea fac să apară conflicte
nedorite, ce conduc la destrămarea ataşamentului familial dintre rudele de
sânge. Pentru a demasca acest „intrus“, Blasco Ibañez mai scrie un roman: Los cuatro jinetes del Apocalipsis.
Primul Război Mondial a influenţat notabil
creaţia de romancier a lui Blasco Ibañez. În Spania, dar şi în America, „Cei
patru călăreţi ai Apocalipsei“ a avut un răsunet enorm, nu numai din punct de
vedere literar, ci şi datorită energiei cu care autorul apără cauza Franţei şi
Aliaţilor. În Statele Unite, traducerea în limba engleză s-a vândut, în primii
trei ani, cu peste o sută de mii de exemplare, succes de librărie rareori
atins.
Deşi acţiunea se desfăşoară în jurul primei
bătălii de pe Marna, ultima ecranizare americană comută acţiunea în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial. Această licenţă cinematografică poate fi
justificată mai ales prin faptul că se păstrează ideea de bază a ficţiunii, şi
anume faptul că sălbăticia războiului este capabilă să rupă ataşamentul afectiv
dintre rudele care compun familia, până atunci unită, a unui latifundiar
argentinian de origină germană. Înregimentaţi în tabere diferite, unchii,
cumnaţii şi verii luptă unii împotriva altora pe frontul naţiunilor
beligerante.
Un
alt roman inspirat din perioada Primului Război Mondial este „Mare Nostrum” al
cărui titlu se referă la numele latin al Mării Mediterane. Ulise Ferragut, fiul
unui notar din Valencia, părăseşte băncile facultăţii pentru a se face marinar.
După ce petrece mai mulţi ani în calitate de căpitan al unui transatlantic, îşi
cumpără un vas de transport cu care brăzdează mările lumii. Silit să coboare pe
uscat în Neapole, se îndrăgosteşte de Freya, o frumoasă şi enigmatică
necunoscută, deşi avea acasă soţie şi copii. Idila dintre cei doi ocupă partea
a doua a romanului, înfiripându-se şi dezvoltându-se în ciuda faptului că Freya
se dovedeşte a fi o spioană în slujba Puterilor Centrale. Izbucnind războiul,
ea îl determină pe căpitanul Ulise Ferragut să piloteze o ambarcaţiune ce
aproviziona cu combustibil submarinele germane din Mediterana. Între timp, fiul
său Esteban, alarmat de absenţa îndelungată şi fără veşti a tatălui său, pleacă
din Valencia şi vine la Neapole, dar, negăsindu-l, se întoarce pe un vapor care
este torpilat de unul din submarinele germane pe care tatăl său le
aprovizionase cu combustibil.
Nemângâiat de drama familială produsă de greşeala sa, din răzbunare faţă
de cei care îi pierduseră fiul, demască la Marsilia unul din ofiţerii germani
spioni pe care-i cunoscuse în timpul relaţiei sale cu Freya. Aceasta este
prinsă în Franţa, condamnată pentru spionaj şi executată. Pasajul acesta este
aproape identic cu povestea celebrei spioane Mata Hari care are o soartă
asemănătoare. Totuşi, editorul cărţii neagă, într-o notiţă, faptul că Blasco
Ibañez, în momentul tipăririi cărţii, ar fi avut cunoştinţă de procesul
celebrei spioane. Călcându-şi pe inima zdrobită de tragedia familială pe care o
produsese, căpitanul Ulise Ferragut îşi reia cursele în Mediterana pe vasul său
„Mare Nostrum“, de data aceasta în slujba aliaţilor, aprovizionând armata
engleză în campania de la Dardanele. Dar Judecătorul Suprem nu lasă păcatele
nepedepsite, aşa că „Mare Nostrum“ este torpilată şi ea de un submarin german
şi înghiţită, împreună cu căpitanul său, de valurile Gibraltarului.
Cu un
suflet epic la fel de atrăgător, Blasco Ibañez scrie admirabila povestire,
tradusă în limba franceză: Dans l’ombre
de la Cathedrale. Tragicul său erou este revoluţionarul Gabriel Luna care,
urmărit de poliţie şi bolnav de tuberculoză, vine să se ascundă la fratele său,
preot la catedrala din Toledo. Până la urmă este arestat de poliţie şi
decedează în urma bolii, privaţiunilor şi a relelor tratamente, dar nu înainte
ca umbra catedralei să nu-l transforme din ateu în credincios.
Un
alt roman cunoscut al lui Blasco Ibañez este La Maja Desnuda (Maja nudă), remarcat în biblioteca din pod prin
faptul că a împrumutat titlul său de la numele celebrului tablou al lui Goya.
Adjectivul majo (feminin: maja) nu are un echivalent exact în alte limbi. El
înseamnă aproximativ frumos, elegant, dar ostentativ; a fost aplicat în Spania
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea
femeilor din popor îmbrăcate cu o oarecare eleganţă. Costumul lor pe care l-a
înfăţişat Goya în tabloul „Maja vestuda“ (Maja îmbrăcată) constând dintr-o
fustă strâmtă acoperită de o reţea din mătase, cu o amplă mantilă acoperind
capul şi bustul, a fost adoptat în vremea pictorului de înalta aristocraţie
madrilenă, considerat de atunci în Europa ca fiind costumul naţional al
femeilor spaniole. Această toaletă faimoasă ca atare sau ca un simbol ocupă un
spaţiu important în romanul lui Ibañez.
Dintr-un ciclu epic ce are ca teatru de desfăşurare împrejurimile
Valenciei face parte şi romanul de ficţiune istoric: Sónnica la cortesana, scris în 1901, adică în fragedă tinereţe.
Pentru a-l crea, Blasco Ibañez a întreprins studii de istorie şi limbă latină,
cetatea Sagonte pe ruinele căreia s-a construit Valencia fiind o fostă colonie
greco-latină, aliată Romei dar cucerită de cartaginezul Annibal.
Vestigiile l-au motivat pe autor într-o reconstituire de arheologie
literară, inspirându-se din poemul despre cel de-al doilea război punic,
datorat poetului latin Silius Italicus. Cartea a apărut într-o perioadă în care
epica de ficţiune istorică începea să cucerească gustul consumatorilor de
literatură, atraşi de romanele „Quo Vadis“ de Henryck Sienkiewicz şi „Afrodita“
de Pierre Louÿs. Lăsând imaginaţia să se plimbe liberă printre ruinele cetăţii
de lângă Valencia, Blasco Ibañez recompune din fantezie asediul şi dărâmarea ei
de către triburile celtiberice conduse de Annibal. În prefaţa scrisă de autorul
însuşi la cartea „Sónnica la cortesana”, el mărturiseşte că, tânăr
ucenic-romancier şi-a dorit să scrie un roman de ficţiune istorică celebrând
Sagonta şi altul având ca eroină Mediterana.
Răsfoind, în biblioteca din pod, un volum de nuvele scurte ale
scriitorului, m-a frapat titlul uneia: La
folle du logis (Nebuna din casă). Curios să aflu despre ce nebună este vorba,
am citit-o grabnic şi astfel am aflat că titlul a fost inspirat de filozoful
Malebranche care a numit în acest fel… imaginaţia. Expresie nimerită, dacă ne
gândim că psihiatrul Dupré a descris un delir de imaginaţie. Dar în nuvelă
excesul de imaginaţie nu ajunge până la boală, ci doar la obiceiul unor
persoane, de altfel respectabile, de a înflori relatările. Volumul cu care se
încheie această scurtă nuvelă se intitulează: Tandis que le soleil se couche… (Pe când apune soarele…), după
miniatura literară numită astfel pentru că reuneşte sub razele unui asfinţit
alpino-maritim reprezentanţii vârstnici a două lumi diferite: contesa de
Pontecorvo din vechea aristocraţie franco-italiană şi multimilionarul american
John Baldwin. Stând alături, ambii îşi împărtăşesc reciproc singurătatea
accentuată de trecerea deşartă a anilor în moduri de viaţă diferite, privind
panorama Coastei de Azur în splendoarea soarelui asfinţind. O
altă culegere de nuvele este reunită într-un volum cu titlul: Les quatre fils d’Eve (Cei patru fii ai
Evei). Textele pe care le cuprinde cartea formează un snop de scene cosmopolite
care se petrec în Argentina, la graniţa andină dintre Bolivia şi Chile, în
Mexic, pe malurile fluviului Paraná,
în viaţa de noapte din Paris şi chiar în Statele Unite ale Americii.
Creaţia lui Blasco Ibañez, după o perioadă naturalistă influenţată de
Émile Zola, în care apar romanele Flor de
Mayo (Floare de mai), La barraca
şi La bodega, alunecă în melodramă şi
senzaţional. Dar melodrama este una care face să vibreze intens corzile
sentimentelor noastre, iar senzaţionalul este captivant, pentru că oglindeşte
întâmplări, dacă nu adevărate, cel puţin posibil să se fi întâmplat.
